Poza, ceasul, trenul şi seful sau despre prizonierat – de Verginia Petrovici

Şi-o fi închipuit Kafka, însinguratul şi neînţelesul, că, prin lucrările lui pline de un pesimism sumbru, ne dă o lecţie, peste vremi, de cum să nu devii captiv intr-o lume „ostilă” afirmării individualităţii, cum să trăieşti găsind misterul adevăratei întâlniri dintre oameni?

Discutam cu elevii mei de clasa a XI-a despre „Metamorfoza” lui Franz Kafka, nuvelă în care tânărul comis voiajor, Gregor Samsa, se trezeşte într-o dimineaţă preschimbat într-un gândac uriaş, gândac care priveşte în jur, gândeşte că de mult trebuia să fie în tren, se teme de ce va zice şeful arogant care stă cocoţat pe birou când vorbeşte cu subalternii şi-şi face socoteala că ar mai avea vreo 5-6 ani de robie ca să plătească datoriile familiei şi apoi să trăiască şi el liber. „Şi-apoi să vezi, ce mai viaţă!”, exclamă el visător.

Sorta lui e îngrozitoare: moare în singurătate, flămând, cu o rană produsă de lovitura de mătură aplicată de propriul tată, care vede în el doar gângania şi care răsuflă uşurat când acesta moare.Kafka - Metamorfoza

Dar dacă priveşti atent prin ochii uriaşului miriapod poţi să înţelegi cum a ajuns el în captivitate, cum s-a produs metamorfoza treptat. Deasupra mesei „sta atârnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciuliţă de blană în cap şi cu un boa de blană la gât: femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, până la cot”

E visul lui aurit de reclamă: odată cu blana poţi căpăta şi femeia aceea frumoasă. Nu are nici o prietenă reală la care să se gândească, căci e prea sărac ca să găsească una care cere un aşa standard de viaţă. Şi ambiţia lui este să ajungă acolo cu preţul renuntării la bucuriile simple şi a alergatului după câştig; plăteşte cu întreaga lui tinereţe.

Acesta e rolul reclamei: să creeze nevoi false, să manipuleze viaţa interioară, plantând acolo idoli care populează cerul speranţei cu iluzii, nelăsând loc idealurilor.

O reclamă „cinstită” prezintă produsul, cu calităţile lui, cu o poză sugestivă de cum arată, te invită să-l cumperi pentru ceea ce este el, nu prin asociere sugestivă cu alte valori: o maşină luxoasă, îţi aduce şi o femeie frumoasă, un pahar de lapte, nişte copii sănătoşi, o pastă de dinţi, o dentiţie impecabilă, o gumă de mestecat, un deodorant sau un parfum automat aduce şi partenerul dorit…

Totul a început de la fabricaţii americani de tigări care au apelat la nepotul marelui psihanalist Freud ca să facă o reclamă la ţigări, atrăgând noi clienţi: populaţia feminină.  Edward Bernays, într-o zi de iunie 1919, a ajuns în America, a adunat 100 de femei frumoase, le-a dat câte 50 de dolari, le-a pus câte o ţigară în mână şi le-a cerut să mărşăluiască prin New York, ca la o demonstraţie. A doua zi  pozele din ziare apăreau sub genericul: „Femeile arată torţele libertăţii”. Suficient ca vânzările să crească vertiginos în următoarele luni şi de atunci să facă tot mai multe victime.

Este începutul reclamei moderne care asociază viaţa de porniri inconştientă (în acest caz ţigara ca simbol masculin al puterii, al falusului, cu un element-simbol pentru o valoare socială (Statuia libertăţii cu facla în mână).

Al doilea element semnificativ al textului kafkian este trenul: eroul e disperat că l-a pierdut pe cel de ora cinci dimineaţa şi se gândeşte: „trebuie să mai îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor”.

Am fost invitata la o prezentare de produse la o reţea internaţională cu mari cifre de afaceri. Era ceva în stil american, „interactiv”, colorat de pasionalitate, apelând la dorinţele cele mai intime ale oamenilor: Cine vrea să fie sănătos? Cine cumpără produse din supermarket?  Cine vrea să aibă succes în afaceri? Şi mâinile se ridicau automat, dar a fost un moment de derută când am ridicat şi eu mâna, o dată, contrar aşteptărilor, ca demonstraţie că nu toţi pot fi manipulaţi în felul acela meschin.

Întreb şi eu acum: câţi dintre noi nu aleargă la o promoţie, la o ieftinire de mărfuri, nu dă din coate ca să promoveze într-o funcţie, nu luptă să prindă un post mai bine remunerat, să mai ia o diplomă, un certificat, nişte credite transferabile, să-şi facă relaţii sociale profitabile?

Nu-i o metaforă frumoasă, cea kafkiană, săritul dintr-un tren în altul, pentru acest mod de viaţă? Pânda permanentă de a prinde ceva mai „bun”, frica unei pierderi iremediabile dacă „nu eşti pe fază”, regretul de a nu fi fost suficient de ager să prinzi din zbor informaţia potrivită, toate aceste sentimente au consistenţa unor fiinţe ce ne populează lumea interioară, înrobindu-ne.

Şi care e consecinţa unui astfel de mod de a sări dintr-un tren în altul, decât că pierdem direcţia în care doream să mergem şi ne duce sistemul unde vrea el, fără măcar să observăm acest lucru. Dacă avem norocul de a ne doborî o boală, un accident sau de a ne scoate din iureşul caruselului un şomaj, ce facem? Intrăm în disperare, căutăm soluţii cât mai rapide ca să scăpăm de pacostea ce a dat peste noi, în loc să ne bucurăm că ni s-a dat şansa să privim la rostul alergăturii de până atunci şi să ne restructurăm interior, să ne revedem valorile, să ne evaluăm capacităţile, să muncim pentru a căpăta altele noi.

Lucrurile încep să se contureze tot mai evident, privind mesajul ce apare chiar din debutul nuvelei: omul e prins în plasa consumului, prin reclamele care creează iluzia unui viitor prosper, prosperitatea condiţionând fericirea, ca atare, sare dintr-un tren în altul, mereu cu sufletul la gură, nemaivăzând pe cei din jur cu adevărat, nemaifiind capabili să-şi creeze relaţii durabile şi profunde, iar deasupra capului său stă şeful.

Într-adevăr cu ierarhia socială nu te poţi pune! Şeful e şef! Dar cum te raportezi tu la el, stă în puterea ta să stabileşti. Eşti ascultător şi umil, gata să împlineşti toate ordinele idioate sau stai să te întrebi ce rost are ceea ce faci? Eşti tot timpul revoltat de ceea ce ai de făcut sau cauţi un sens mai înalt, superior la activitatea respectivă? Dacă tot eşti pus de soartă într-o asemenea situaţie ce ai de învăţat?

O poveste spune că un călător se opreşte lângă un pietrar şi-l întrebă de ce face acest lucru. „Pentru bani” i se răspunde. Întreabă pe un al doilea lucrător, iar acesta îi răspunde că o face pentru că e mândru că aparţine unei bresle vestite pentru măiestria ei de a ciopli în piatră. În schimb un al treilea îi spune că e bucuros să ridice o catedrală unde oamenii îl vor cinsti pe Marele Creator al lumii.

O altă istorioară vorbeşte despre un călugăr considerat de toţi ca fiind lipsit de minte şi pus la toate treburile „murdare”. Dar acesta în evlavia lui se ruga: „Aşa cum curăţ eu aceste podele şi toalete şi Domnul Iisus Cristos să cureţe sufletul meu de păcate.” „Aşa cum spăl eu vasele să limpezească şi Dumnezeu inima mea de gândurile rele.” Şi povestioara spune că acest călugăr a căpătat iluminarea, ajutând pe mulţi oameni să iasă din întuneric, aducând faima mănăstirii. E de altfel şi subiectul filmului lui Pavel Lunghin, „Ostrovul”.

Tot despre sensul mai înalt pe care fiecare om îl poate da la ceea ce e obligat să facă, vorbeşte şi Michael Ende in spendidul lui roman Momo. Măturătorul Beppo îşi făcea treaba cu multă dăruire, urmărind ritmul inimii, bucurându-se de micile detalii din peisaj, ajutându-si prietenii, dar pierde orice tragere de inimă din momentul în care se hotărăşte să economisească timpul, să câstige mai mult în speranţa de a o salva pe micuţa lui prietenă.

Cea mai recentă experienţă despre căutarea sensului am avut-o la întâlnirea cu Linda Thomas, în vara anului 2008, când a vizitat şcoala Waldorf din Iaşi. Mulţi oameni consideră curăţenia o activitate frustrantă, nerăsplătită, o necesitate care-ţi mănâncă timpul, o rutină obositoare. Cum putem să facem această muncă cu conştiinţă? Cum putem curăţi şi îngriji atât murdăria vizibilă cât şi cea invizibilă? Să nu ne “luptăm” cu murdăria, ci să învăţăm să o transformăm, să descoperim cum poate această activitate să fie o cale spre propria noastră dezvoltare – curăţenie şi ordine în spaţiu, în gânduri, în opţiunile de viaţă – acestea sunt întrebările pe care ea le pune participanţilor la atelierele ei de lucru, cât şi celor care solicită serviciile firmei ei.

Elveţianca a înfiinţat prima companie de curăţenie în 1988, utilizând doar produse ecologice. E responsabilă de curăţenia de la Goetheanum (Dornach) din 1993. Ţine conferinţe, workshopuri de curăţenie şi îngrijire, în întreaga lume.

Revenind la lucrarea lui Kafka, în cele din urmă, ochii nefericitului erou se îndreaptă speriaţi spre ceas: un obiect care marchează mecanic, necruţător trecerea timpului, pentru mulţi dintre contemporanii noştri cel mai urât accesoriu casnic, mai ales când sună luni dimineaţa deşteptarea.

Un astfel de detaliu te face să-ţi pui nişte întrebări fundamentale: De ce tot mai mulţi oameni spun: ”N-am timp”? De ce te simţi aşa ostenit la sfârşitul zilei? De ce ai sentimentul că săptămâna trece în zbor? Dar mai ales de ce poţi face liste întregi de activităţi şi „realizări” de-a lungul anilor, dar ai sentimentul inutilităţii, a vieţii care ţi-a scăpat printre degete?

Răspunsul l-a dat Michael Ende în romanul citat mai sus: cu cât doreşti să fii mai eficient, să economiseşi timpul, cu cât alergi mai mult, cu atât timpul se reduce, se închistează, deoarece timpul izvorăşte din inima fiecărui om şi o acţiune capătă valoare în timp numai dacă inima se leagă puternic de ea: cu bucuria sau tristeţea ei. Şi numai dacă gândirea poposeşte asupra rezultatelor, căutând sensul mai adânc al lucrurilor. Tot ce este viu are şi un ritm specific de dezvoltare; cu cât un lucru e mai frumos cu atât timpul de gestaţie e mai lung. Vezi trandafirul micului prinţ al lui St. Exupery.Timpul marcat de ceasuri e un timp mort, cel creat de inima omului e viu şi doar el se înveşniceşte.

Fotografia, trenul, şeful şi deşteptătorul – patru metafore care ne dau dimensiunea înrobirii noastre. Şi o lecţie de viaţă: nimic nu te poate face prizonier din afară, decât dacă te dai tu însuţi legat împrejurărilor, prin faptul că nu ai învăţat să-ţi gestionezi potenţialul de libertate cu care te-au înzestrat zeii cei buni.

Iar pierderea este cu atât mai mare dacă observi că acest mod de viaţă atrage după sine şi pierderea şansei adevăratei întâlniri cu cei din cercul destinului tău.

(articol de Verginia Petrovici, Iaşi, 31 ian. 2009)

 

Kaspar Hauser – „Copilul Europei”

“În cazul în care Kaspar Hauser nu ar fi trăit și murit în modul în care a făcut-o, contactul dintre Pământ și lumea spirituală ar fi fost pe deplin întrerupt”. (Rudolf Steiner)

În data de 26 mai 1828, de Rusalii, un adolescent își făcea apariția pe străzile din orașul Nürnberg din Germania. Clătinandu-se, gata la orice pas să se prăbușească, cu dureri teribile în picioare, el înainta cu mare greutate. Nu putea rosti decât câteva cuvinte, avea ochii foarte  iritați de la lumina zilei și ținea în mână o scrisoare.

Pe numele său Kaspar Hauser, tânarul deveni în curând un caz urmărit cu interes și curiozitate de către contemporanii săi. Această individualitate, ce suferise o detenție plină de cruzime din anii fragezi ai copilăriei, manifesta o inimă atât de deschisă și de iubitoare, multă blândețe și o puritate de nedescris, împreună cu un interes plin de nevinovăție pentru lume, încât mulți au  văzut în el reprezentantul a tot ceea ce este inocent și mântuitor în copilărie. Profesorul Daumer l-a numit “om primordial paradisiac”, iar baronul Tucher îl caracteriza drept “ primul om din Paradis înainte de căderea în păcat.” Remarcabilă era și extrema sa compasiune față de oameni și animale. Într-o conferință (GA 104), amintind despre Kaspar Hauser, Rudolf Steiner observa blândețea lui ieșită din comun, relevată prin faptul că atunci când a fost pus la un loc cu animale sălbatice fioroase și agitate, acestea, pe măsură ce se apropiau de adolescent, se îmblânzeau și se ghemuiau liniștite lângă el. Pe oricare alt om, ele l-ar fi sfâșiat, cu siguranță. Prezența lui Kaspar Hauser a atins profund inimile multor dintre cei care l-au întâlnit, încât ei, presimțind ceva din individualitatea sa extraordinară, l-au supranumit “Copilul Europei”. “Copilul din adult” este o realitate sufletească pe care mulți oameni se străduiesc să o retrezească, iar în adolescentul blând și nevinovat au găsit o sursă de inspirație.

Destinul lui Kaspar Hauser (1812 – 1833) constituie un mister: un copil care a fost încarcerat înainte de a împlini 3 ani, ținut departe de orice contact uman, fără să mai vadă lumina zilei, natura, cerul, soarele, luna și stelele, până când a împlinit 15 ani; iar la varsta de 21 de ani a fost înjunghiat mortal de un necunoscut.  Povestea vieții sale a rămas o enigmă încă nedezlegată, deși câțiva oameni adevărați și-au făcut din elucidarea ei o misiune de viață și o datorie de suflet. Ei au încercat să răspundă la următoarele întrebari: cine era copilul ținut întemnițat în împrejurări atât de crude și sordide, cine erau părinții săi;  de ce s-a urmărit ca băiatul, prin acest prizonierat, să fie reținut din dezvoltarea sa normală, firească; cine erau dușmanii  săi și, în final, cine l-a ucis pe Kaspar Hauser?

Sunt intrebări ce au fost mult dezbătute, mai ales de când criminalistul, juristul și psihologul Anselm von Feuerbach a afirmat, pe vremea când Kaspar Hauser încă trăia, că acesta era moștenitorul legal la tronul Badenului și că ar fi fost îndepărtat datorită ambițiilor unei case rivale.

Antroposofia ne poate ajuta să avem o viziune mult mai cuprinzătoare asupra destinului straniu al lui Kaspar Hauser și a implicațiilor pe care l-a avut în viețile multor oameni, precum și în evoluția Germaniei și chiar în destinele multor popoare.

Este evident că dușmanii săi știau anumite lucruri și erau speriați de potențialul spiritual al copilului. Acesta este motivul pentru care au hotărât să îi țină prizonier spiritul în corpul fizic, luându-i șansa de a se dezvolta normal, firesc, de a-și îndeplini destinul său pământesc; dar împiedicand și o eventuală reîntrupare a sa, în cazul în care l-ar fi omorât. Acest lucru arată că ei aveau o cunoaștere ocultă a misiunii lui Kaspar Hauser în istoria Germaniei, precum și în cea a desfășurării evenimentelor din Europa.

De atunci, au avut loc două războaie mondiale, umanitatea s-a prăbușit în holocaust, au urmat decenii de decădere în materialism – dezastre pe care influența lui Kaspar Hauser de pe tronul Badenului le-ar fi putut preveni.

Nașterea, copilăria și adolescența lui Kaspar Hauser

S-au scris multe cărți pro și contra lui Kaspar Hauser. Unul din cei care au ținut conferințe și a cercetat toate sursele și documente existente privitoare la acest caz este antroposoful Peter Tradovsky. El a încercat să elucideze, în cartea sa “ Kaspar Hauser sau Bătălia pentru spirit”, urmatoarele teme: viața scurtă a lui Kaspar Hauser, semnificația spirituală a încarnării sale, natura sa spirituală și individualitatea sa. Tradovsky a sintetizat si a dus mai departe cercetările, studiile și mărturiile strânse de-a lungul timpului în legătură cu individualitatea Kaspar Hauser.

Înțelegerea biografiei lui Kaspar Hauser a fost îngreunată încă de la început de aspectul enigmatic al nașterii sale. Cercetările lui Feuerbach au arătat că numai o înaltă descendență ar fi putut justifica o crimă atat de periculoasă și  de crudă, întinsă pe mai bine de două decenii. El a dovedit că nașterea copilului a avut loc în data de 29 septembrie 1812, chiar de ziua arhanghelului Michael. Este un indiciu revelator asupra importanței spirituale al individualității ce s-a întrupat drept Kaspar Hauser. Baiatul era fiul legal al marelui duce Karl și al soției sale, Stephanie de Beauharnais, fiind moștenitor de drept la tronul Badenului. Copilul, perfect sănătos, a fost răpit și substituit cu un bebeluș mort, în încercarea de a realiza o crimă perfectă, dar neregulile descoperite de Feuerbach după mai mulți ani au dat în vileag înșelătoria. După îndepărtarea de familie, bebelușul a fost dus undeva unde a primit îngrijiri bune, fiind chiar și vaccinat. În acele vremuri, numai copiii de familie bună aveau acces la vaccinare. Până pe la 2 ani, el a fost crescut izolat, dar ca un copil normal, adică a învățat să meargă, iar gândirea și vorbirea au fost lăsate să se dezvolte normal – deci s-a urmărit ca el să se consolideze în această întrupare. Însă la vârsta când în copil încep să apară amintiri durabile, el a fost dus și întemnițat în subteran, separat complet de lume în închisoarea întunecată, în care a rămas până la 15 ani. În temniță nu avea loc să se ridice in picioare, deci stătea așezat tot timpul. Periodic, i se punea opium în apă și în acea stare de inconștiență era spălat, schimbat, i se tăiau unghiile și părul. Era hrănit doar cu pâine și apă. Nu zărea lumina zilei, nu își vedea niciodată temnicierul, nici vreun alt om, iar de jucat avea doar doi cai de lemn. La 15 ani a fost scos din temniță, a fost pus pe picioare și i s-a arătat cum să meargă, a fost învățat câteva cuvinte și să își scrie numele de către temnicierul său. Acesta și-a ferit în continuare chipul de el, dar băiatul l-a recunoscut după miros. Apoi a fost trimis în lume, cu o scrisoare adresată comandantului de cavalerie, în care băiatului  i se contura o identitate falsă, de orfan, iar comandantul era rugat să-l primească drept grăjdar. Așa și-a facut Kaspar Hauser apariția pe străzile din Nürnberg.

Cercul de destin al lui Kaspar Hauser

Tânărului straniu care mergea cu multă greutate, oamenii i-au oferit hrană, dar el a primit doar pâine și apă. Căpitanul de cavalerie, după ce a citit scrisoarea, l-a trimis pe adolescent la poliție, la comisarul Feuerbach. Drumul până acolo, destul de lung, a fost pentru Kaspar Hauser un adevărat “drum al crucii”, datorită durerilor provocate de mersul cu care nu era obișnuit și picioarelor deformate de la poziția așezat de atâția ani în temniță. Ochii săi, obișnuiți cu întunericul, îl dureau și îi lăcrimau de la lumina soarelui. La Poliție l-a întâlnit pe comisarul Feuerbach, cel care a fost unul din oamenii care l-au iubit imediat, el dedicându-și viața cercetării și restabilirii adevarului despre Kaspar Hauser. Un alt om bun din destinul său a fost paznicul Hiltel, sub supravegherea căruia a stat o perioadă la închisoarea din Nürnberg și în casa căruia a locuit o perioadă, împreună cu numeroasa sa familie. Hiltel, un om simplu si inimos, a văzut de la început în Kaspar Hauser un suflet pur, nevinovat, foarte copilaros. Fața băiatului exprima o blândețe nemărginită și cine se apropia de el, îl îndrăgea imediat. Mai târziu, când alți oameni l-au acuzat pe Kaspar Hauser de minciună și înșelatorie, Hiltel a depus din tot sufletul mărturie în favoarea inocenței și copilăriei acestuia: “Kaspar Hauser mi-a plăcut atât de mult prin bunătatea lui și dorința de a învăța, încât nu l-aș fi lăsat să părăsească locuința mea, dacă nu aș fi avut eu însămi în grijă opt copii.”

Doctorul Preu, medicul legist care l-a consultat la două zile după ce băiatul apăruse în Nürnberg, scria despre Kaspar Hauser în raportul său: “Acest om nu este nici nebun nici retardat, ci a fost în mod evident îndepărtat cu forța în modul cel mai lipsit de scrupule de orice formare umana și socială.”

Un alt om care a făcut parte din cercul de destin al lui Kaspar Hauser – din cei șapte oameni de bine care l-au îndrăgit din prima clipă și au presimțit individualitatea sa deosebită, ajutând astfel la trezirea sa – a fost primarul Binder. Lui îi datoreaza Kaspar Hauser porecla de “Copilul Europei”. La propunerea primarului Binder,  profesorul Daumer a devenit tutorele și îngrijitorul băiatului. Daumer avea 28 de ani când l-a văzut prima dată pe baiatul de 16 ani și a recunoscut în el sarcina sa de viață. De atunci și până în ultima clipă a vieții sale, profesorul Daumer s-a luptat pentru reabilitarea lui Kaspar Hauser. Prietenia pentru el,  îngrijirea și educația plina de iubire pe care i-a acordat-o băiatului, dedicația sa de-o viață pentru aflarea adevarului și înțelegerea destinului greu al lui Kaspar Hauser, justifică de ce a fost numit de Rudolf Steiner “ultimul rosicrucian ”. Steiner a mai spus despre profesor ca acesta “a fost capabil să observe fenomenele exact așa cum erau ele, fără păreri preconcepute, și să învețe din ele cum să procedeze în acel caz, în sensul lui Goethe de observare.”

Kaspar Hauser era foarte ascultător față de oamenii buni din destinul său, autorități iubite pentru el – Hiltel, Binder si Daumer – și nu ieșea nicidecum din cuvintele acestora. Îi plăcea să deseneze și să învețe orice, nu-l interesa atât obiectul învățării, cât îl fascina procesul de învățare în sine. Băiatul avea o capacitate de memorare și simțire cu totul ieșite din comun, precum vechii atlanteeni. Datorită consumului de carne și dezvoltării intelectului, aceste capacități deosebite s-au diminuat treptat până aproape de dispariție.

Pentru Kaspar Hauser, toți oamenii erau buni și frumoși, inclusiv “omul la care fusese dintotdeauna”, cel care îl ținuse prizonier. Când a înțeles că omul care îl ținuse în grotă îi făcuse rău, a resimțit teamă, dar nu și resentimente.

Locuitorii din Nürnberg l-au privit luni de zile pe Kaspar Hauser ca pe un obiect al curiozității publice. El primea în flux continuu vizitatori și era purtat de Hiltel peste tot pe unde i se cerea, precum un animăluț de circ. Deși inițial bucuros să cunoască oameni noi și încântat de cadourile de la vizitatori, tânărul ajunse să fie obosit, chiar epuizat de tot acest du-te-vino din camera lui, dorindu-și doar liniște și timp de învățare. Feuerbach a început să țină un jurnal despre evoluția sa, și tot el a propus ca băiatul să aibă un cămin stabil, liniștit. Așa s-a stabilit ca băiatul să fie mutat acasă la profesorul Daumer. Din cauza experimentelor la care fusese supus în ultima vreme, băiatul s-a îmbolnăvit grav. Înțelepciunea, bunătatea și dedicarea profesorului Daumer l-au ajutat să își revină și să își găsească liniștea în acest prim cămin adevărat al său.

Peste un an, datorită evoluției foarte benefice avută sub îndrumarea profesorului Daumer, Kaspar Hauser a anunțat public că vrea să își scrie biografia. La scurt timp după acest anunț a avut loc asupra sa prima tentativă de omor, prin înjunghiere. În agresorul mascat, Kaspar Hauser l-a recunoscut, după miros, pe cel ce-l ținuse în temniță toată copilăria. Din fericire, atacatorul și-a greșit ținta. Atitudinea lui Kaspar față de acest eveniment a fost descrisă mai târziu de pastorul Fuhrmann prin următoarele cuvinte: “Simțirea sa copilărească nu a resimțit față de acest eveniment decât durere și teamă, dar nicio amărăciune și nici mânie.”  Casa lui Daumer nemaifiind sigură, băiatul a fost mutat în casa comerciantului Biberbach, dar Daumer a continuat să îi fie profesor. Baronul Tucher, un alt om benefic din destinul lui Kaspar Hauser, primul său tutore oficial, declara: “Kaspar Hauser nu cunoaște deosebirea dintre bine și rău și nu cunoaște alt rău decât durerea fizică.” “Singurul lucru pe care i-l pot reproșa este că avea un zel prea mare de a învăța. Eram îngrijorat pentru sănătatea sa”. Băiatul “învăța în câteva zile lucruri pentru care alții au nevoie de luni sau chiar de ani”.

Calea patimilor lui Kaspar Hauser

În 1831, Lord Stanhope, aparent foarte prietenos față de băiat, primește dreptul de a-i fi tutore. Astfel, Kapar Hauser se mută în Ansbach, unde singura persoană cunoscută și familiară era comisarul Feuerbach ce locuia în același oraș. Aici profesorul Mayer îl va educa într-un mod plin de filistinism și fără pic de suflet, chinuindu-l cu gramatica latină, cu învățatul textelor grele și seci pe care tânărul nu le înțelegea. Feuerbach spunea că, strâns în menghina școlii latine, spiritul lui Kaspar Hauser a suferit atunci o a doua detenție; el a fost separat din nou de oameni și de natură, printr-o educație intelectuală lipsită de viață, similară cu modul de predare actual. Kaspar a avut însă șansa de a-l primi drept profesor de religie pe pastorul evanghelic Furhmann, un reprezentant al creștinismului viu. Tânărul a fost botezat într-un cadru plin de emoție, iar rugăciunea murmurată de el a produs un mare efect asupra adunării prezente la Confirmarea sa.

Kaspar Hauser a vizitat Nürnberg și i-a mărturisit profesorului Daumer ca ar vrea să se reîntoarcă la el și chiar, dacă se poate, să ducă o existență independentă. La scurt timp după ce și-a exprimat această intenție, pe când se afla în grădina regală din Ansbach, a fost ademenit de un străin într-un colț mai îndepărtat al gradinii și înjunghiat mortal în abdomen, cu 4 lovituri de cuțit. A patra zi de la eveniment, în 17 decembrie 1833, Kaspar Hauser murea, afirmând că “răul a fost mai puternic”. Pastorul Furhmann i-a stat aproape în ultimele sale clipe, în care muribundul le-a multumit tuturor și i-a iertat pe toți cei care l-au făcut să sufere, spunând: “Nimeni nu mi-a făcut niciun rău”. Sub îndrumarea blândă și plina de evlavie a pastorului, în acele momente în Kaspar Hauser a strălucit limpede lumina creștinismului.  La înmormantarea sa se spune că pe cer se aflau în același timp soarele la apus și luna la răsărit, aruncând aceeași lumină palidă.

Cu ceva timp înainte de a muri, Kaspar Hauser le povestise celor apropiați că avusese un vis în care o ființă luminoasă îi spusese: “Este spre binele tău să părăsești acest pământ înainte de a fi trăit mai mult pe el”.

Despre Lordul Stanhope, care a făcut totul pentru a împiedica dezvoltarea sufletească a lui Kaspar Hauser, se crede că era în legătură strânsă cu dușmanii săi și că nu a fost deloc străin de  omorarea sa. Dacă la început părea prietenul părintesc binefăcător, a devenit rapid ironic și distant față de Kaspar Hauser, în final transformându-se în cel mai mare adversar și denigrator al său. Dupa moartea acestuia, Lord Stanhope, împreună cu profesorul Mayer, a desfășurat o campanie de-a dreptul uluitoare în scopul defăimării lui Kaspar Hauser.

Paradoxal, tocmai prin drumul de jertfă pe care adversarii săi i l-au pregătit, Kaspar Hauser s-a putut uni profund în această încarnare pământească cu impulsul lui Christos. Un aport decisiv în acest sens l-a avut credința profundă a pastorului Fuhrmann în Înviere. Dupa Tradovsky (în “Kaspar Hauser sau Batalia pentru spirit”), calea patimilor lui Kaspar Hauser până la moarte cuprinde patru etape: 1. Prima tentativă de asasinare a sa, care îl face să se confrunte profund cu teama de moarte. 2. Ispitirile, confuzia și încercarea de pervertire morala din partea Lordului Stanhope. 3. Chinul și constrângerea în învățare și în viață impuse de profesorul Mayer. 4. Rănirea și cele trei zile până la moarte. Din depășirea fiecărei etape, Kaspar Hauser a ieșit mai puternic, păstrându-și încrederea în oameni și bunatatea și acceptându-și destinul cu recunoștință și răbdare. Fiecare etapă depășită l-a dus tot mai aproape de ființa lui Christos.

“Dupa Christian Rosencreutz, Kaspar Hauser e cel care a resimțit cel mai puternic suferințele lui Christos”. (Rudolf Steiner).

Kaspar Hauser și spiritul poporului german

În cartea sa “Kaspar Hauser sau Bătălia pentru spirit”, Peter Tradovsky face afirmații de o importanță copleșitoare, subliniind că misiunea lui Kaspar Hauser, în calitate de moștenitor al tronului din Baden, era să aducă spiritul poporului german într-o legătură pe cât de strâns posibilă cu trupul poporului, cu oamenii care trăiau fizic în Germania. El urma să conducă spiritul Europei Centrale în activitatea socială și în configurarea socială. Fiindcă a fost impiedicat în activitatea de intermediar al spiritului poporului german, a intervenit în mod fatal o îmbolnavire maladivă a sufletului poporului german, în decursul sec. XIX, prin pierderea legăturii poporului cu Sinea sa Spirituală.

Într-o convorbire cu contele Polzer-Hoditz, în anul 1916, Rudolf Steiner spunea: “Germania de sud trebuia să devină noua cetate a Graalului, a noilor luptători pentru spirit și leagănul viitoarelor evenimente. Spațiul spiritual fusese bine pregătit de către toate acele personalități pe care le cunoaștem drept Goethe, Schiller, Herder, Hölderlin, etc. Kaspar Hauser trebuia să reunească în jurul său tot ceea ce trăia în acest spațiu spiritual astfel pregătit. Însă acest lucru nu a fost vrut de către acele cercuri (Loje vestice și iezuiți). Ei nu puteau să accepte trezirea mijlocului Europei pentru că nu voiau să renunțe la puterea lor și la strădaniile lor de putere. Spiritualitatea lui Goethe îi speria. Napoleon îi constrânge să se alieze în vederea dominării lumii în domeniul concepției despre lume și în cel economic. Napoleon contracarase deja strădaniile lor și, în fond, el este acela care a împins cele două curente la o alianță.”  Tradovsky explica citatul astfel: sarcina de pregătire a drumului lui Kaspar Hauser fusese implinită de Napoleon, însă numai exterior. Misiunea lăuntrică cu care Napoleon venise în această întrupare, anume de a contribui la unitatea Europei prin pace, el și-o uitase. Tot ce a reușit a fost să trezească rezistența și alierea organizațiilor vestice și iezuite, făcând pe mai departe imposibilă misiunea lui Kaspar Hauser.

Împiedicarea misiunii lui Kaspar Hauser a avut consecințe funeste pentru nenumărate destine omenești, ba chiar pentru destine ale popoarelor, fiind cea mai mare catastrofă din evoluția poporului german. De aici a rezultat contraimaginea a ceea ce se dorea să fie înfăptuit prin Kaspar Hauser. Eu-l poporului german neprimind substanța Sinei Spirituale, a atras forțele antichristice distrugătoare și pustiitoare, așa cum s-a arăta în istoria ulterioară a Germaniei prin acțiunea lui Hitler.  Acesta s-a manifestat fatal ca și entitate opusă lui Kaspar Hauser.

Rudolf Steiner ar fi trebuit să continuie munca spirituală în plan social a lui Kaspar Hauser, dacă acesta nu ar fi fost oprit din evoluția și misunea sa. În  anul 1918, Rudolf Steiner a avut o încercare  de a implementa tripartiția socială cu ajutorul cancelarul Max von Baden, pe care l-a sfătuit sa schimbe sistemul social. Acesta părea că este de acord, dar în ziua urcării pe tron, Rudolf Steiner a aflat din ziare că Max von Baden și-a dat demisia, renunțând la tronul Badenului. Fusese marea speranță a lui Rudolf Steiner să îndrepte astfel, cu ajutorul lui Max von Baden, marea nedreptate comisă asupra lui Kaspar Hauser. Cei din preajma sa au afirmat că nu l-au văzut niciodată pe Rudolf Steiner atât de dezamăgit ca în acele momente.

Prin toată munca sa spirituală, Rudolf Steiner a încercat să oprească evoluția fatală a poporului german. Pornind de la opera lui Goethe, a continuat să dezvolte pe mai departe spiritul Europei Centrale, pentru a-l trezi și a-l face creator în plan fizic. “Pentru început, lui nu i s-a hărăzit un succes vizibil la dimensiunea istorică” (Peter Tradovsky despre Rudolf Steiner).

Datorită loviturii de destin pe care a primit-o Kaspar Hauser, oamenilor le-a rămas ascuns faptul că el era purtator al spiritului german și că era menit să acționeze în acest sens. Cei din cercul său de destin au presimțit natura deosebită a lui Kaspar Hauser, puritatea, bunătatea și blândețea sa extraordinară, și de aceea primarul Binder l-a numit intuitiv “Copilul Europei”. Iar Daumer a simțit cu toată ființa legătura pe care elevul său o avea cu ceea ce este mai bun și mai curat în sufletul poporului german. “Daumer a descoperit că poporul german va renunța la adevărata sa ființă dacă îl pierde realmente și definitiv pe Kaspar Hauser.” (Tradovsky, în cartea despre Kaspar Hauser).

Prin Kaspar Hauser, pentru prima dată ar fi fost posibil ca regatul Graalului să se manifeste în plan fizic, direct în istorie. Kaspar Hauser este un Parsifal ce a fost împiedicat să își rostească întrebarea în mod conștient – însă destinul său este cel ce pune omenirii o mare întrebare. “La pragul lumii spirituale este condus cu necesitate acela care caută o înțelegere a modului în care a fost tratat Kaspar Hauser”. (Rudolf Steiner)

În cadrul cercetărilor sale spirituale asupra entității lui Kaspar Hauser, Rudolf Steiner a afirmat că nu găsit vreo încarnare anterioară și nici una ulterioară a individualității ce a apărut drept Kaspar Hauser, deoarece este vorba de o ființă superioară cu o misiune unică, deosebită pe Pământ.

Ne rămâne strădania autentică de a înțelege tot mai profund destinul și misiunea lui Kaspar Hauser, în lumina cuvintelor lui Rudolf Steiner: “Nu trebuia deloc să fie așa cum s-a întâmplat, dar tot ce s-a întâmplat este întotdeauna necesar.”

(scris de Delia Soare pentru revista „Antroposofia”, 23 februarie 2013)

A-ţi lua viaţa în propriile mâini

Pentru cei interesaţi în a înţelege legile biografiei, a fost tradusă în limba română cartea A-ţi lua viaţa în propriile mâini. Lucrul la propria biografie”, de Gudrun Burkhard. Reproduc aici „Cuvântul înainte”:

„Lucrul cu biografia a devenit o activitate de mare actualitate. Apar numeroase cărţi şi scrieri cu această tematică, iar cursurile şi prelegerile oferite sunt foarte solicitate. Acest fapt se întâmplă deoarece această activitate nu este importantă pentru oameni doar în perioadele de criză şi restrişte sau pentru a învinge un destin greu. Mai curând, ea este de folos celor care caută o aprofundare în cunoaşterea de sine şi care, în acelaşi timp, doresc să-şi stimuleze şi să-şi lărgească interesul şi înţelegerea pentru alţi oameni şi pentru situaţiile lor de viaţă.

Autoarea a scris această carte în totalitate din activitatea sa practică. Experienţa sa de medic se poate observa uşor în fundal. Ea vorbeşte nemijlocit din propria prelucrare a antropologiei antroposofice si a legilor de dezvoltare a biografiei expuse în această carte. Este important pentru autoare să ridice în conştienţă momentele luminoase, precum şi aspectele de umbră ale fiecărei biografii. Astfel, omul poate reuşi să găsească acces la aceste două laturi ale vieţii, pentru a integra şi învăţa să recunoască însemnătatea în propria biografie şi a aspectelor rele şi întunecate ale acesteia. ca urmare, în descrierile şi exemplele sale, autoarea pleacă întotdeauna de la situaţii concrete de viaţă. Cititorul este condus până la locul în care se simte impulsionat să gândească mai departe singur şi să-şi ia biografia în propriile mâini, ca pe un câmp de activitate.

În partea a doua a acestei lucrări sunt oferite indicaţii metodice privind lucrul autoarei cu propria biografie, care permit oricui să înceapă această activitate. Gudrun Burkhard a pus bazele medicinii antroposofice în Brazilia. Acolo, ea a iniţiat activitatea plină de succes de la clinica „Tobias”, care a devenit un centru de medicină antroposofică. În ultimii ani, autoarea s-a dedicat îngrijirii bolnavilor de cancer, dieteticii, precum şi lucrului biografic, iar pentru aceasta a înfiinţat clinica de îngrijire si recuperare „Artemisia”. De atunci, ea şi-a lărgit activitatea de susţinere de cursuri şi prelegeri şi în afara Braziliei, în Europa, fiind invitată pentru lucrul biografic, în special în Elveţia, Germania, Spania şi Portugalia.

Pentru Gudrun Burkhard, o preocupare permanentă a fost ca activitatea sa medicală din Brazilia să rămână într-o legătură spirituală constantă cu obiectivele Secţiunii de medicină de la Goetheanum. Fie ca perspectiva sa asupra lucrului biografic să se alăture într-un mod constructiv cercului publicaţiilor de limbă germană pe această temă. (Michaela Glockler, Secţiunea de Medicină de la Goetheanum, Dornach, Elveţia – August, 1992)

Despre profesie şi vocaţie – Georg Kuhlewind

„Omul modern s-a dezvăţat cu totul de bucuria cauzată de propria-i activitate, de bucuria muncii. Munca: un rău inevitabil; sau – munca: o faptă de egoism – între aceste două concepţii extremiste, care spun de fapt acelaşi lucru, se află un gest uitat: bucuria de a făptui.

Putem îndrăgi fapta, activitatea, numai dacă ceea ce facem realizăm total şi complet. Tot ceea ce facem cu un interes divizat, distrat, este resimţit întotdeauna drept povară. Multe profesiuni au devenit astăzi atât de lipsite de sens, încât omul nu se mai poate dărui cu trup şi suflet sarcinilor ce-i revin. În asemenea cazuri el trebuie, pe lângă activitatea profesională, să facă şi alte lucruri, cărora să se poată dărui total.”

„Profesiunea unui om este adeseori, în zilele noastre, o sursă de probleme, inclusiv de natură sufletească. Azi găsim foarte rar, mai ales printre tineri, oameni care au o “vocaţie” precisă, care simt că au talent numai pentru o anumită ocupaţie, mult mai mult decât pentru oricare alta. Există, desigur, oameni care n-ar putea îmbrăţişa altă meserie decât pe aceea de pianist sau de medic, însă cea mai mare parte a lor ar putea deveni la fel de bine ingineri constructori de maşini, dascăli sau funcţionari la bancă, dar si patroni ai unor magazine cu articole sportive. Talentul nu mai este atât de specific, înclinaţia pentru o anumită carieră nu mai este atât de conturată ca la generaţiile mai vechi. De aceea alegerea meseriei este dificilă şi, pe de altă parte, şi satisfacţiile profesionale se întâlnesc rar. Omul nu-şi mai iubeşte meseria. Din această cauză interesul este comutat pe succesul financiar sau social, iar insatisfacţia rămâne: meseria nu-i mai umple viaţa. La aceasta se adaugă faptul că în epoca actuală omul are mai mult timp liber. Totuşi nu ştie ce să facă cu acesta şi din această cauză îl asimilează atât de total programului de lucru, încât şi acest timp îl petrece într-o atmosferă de grabă şi de nelinişte.

Când alegerea meseriei este dificilă, din cauză că omul nu mai simte o înclinaţie pentru o ocupaţie anume, sau când el este deja angajat pe calea unei cariere care nu-l satisface deloc sau îl satisface într-o măsură insuficientă – dar nici nu cunoaşte altă meserie care i s-ar potrivi mai bine -, atunci este momentul ca el să-şi mute centrul de greutate al vieţii şi să-şi caute satisfacţia pe un alt tărâm. Acesta este un motiv pentru care hobby-urile sunt atât de răspândite.

Oamenii care nu găsesc nicio meserie potrivită pentru ei nu sunt mai puţin valoroşi decât ceilalţi, cum s-ar putea crede. Cu siguranţă că au şi ei un interes anumit, numai ca el este de cele mai multe ori şi ascuns. Nici ei nu ştiu să-l exprime şi, de altfel, nici nu poate fi găsit în cadrul marilor “oferte”. Pe de altă parte, oamenii respectivi nu sunt în stare să-l recunoască. (…) Oamenii au ajuns la nesiguranţă lăuntrică din cauză că regulile şi punctele de sprijin tradiţionale ale vieţii se clatină. Când port înlăuntrul meu o nesiguranţă arzătoare – ce sens are totul ? – cum ar putea să mă împlinească o meserie sau alta ? În vremurile mai vechi, de aceste probleme existenţiale se ocupau doar câţiva “aleşi”. În zilele noastre există foarte mulţi “aleşi” fără ca ei s-o ştie. În rândurile omenirii a avut loc o dezvoltare deosebit de puternică a conştientei, cu consecinţe atât pozitive, cât şi negative. Mulţi oameni nutresc interes faţă de asemenea probleme. Idealul ar fi ca ei să se ocupe în mod obiectiv de ele în timpul liber, în loc să şi-l petreacă prin exercitarea unui hobby obişnuit. Aceste întrebări sunt cealaltă latură a cunoaşterii de sine şi contribuie la dobândirea acesteia. Omul înţelege astfel mai bine situaţia omenirii, pe a sa proprie şi ajunge la o vieţuire reală de sine. Se cunoaşte pe sine în calitate de fiinţă cunoscătoare, până ce a eliminat orice nesiguranţă. Atunci el poate excela în practicarea meseriei sale care, în sine, nu-i aduce satisfacţie, fără a mai urmări prin ea scopuri colaterale cum ar fi confirmarea propriei valori. Este foarte bine dacă găsim mulţumire în meseria noastră. Dar dacă aceasta o găsim nu în ceea ce facem pe tărâm profesional – tratarea bolnavilor în cazul medicului, predarea în cazul dascălului, pantoful de calitate în cazul pantofarului – , ci în “succes”, atunci calitatea muncii noastre nu este garantată. Există cazuri – dupa cum se ştie – în care succesul nu merge întotdeauna mână în mână cu calitatea produsului sau a prestaţiei. În cazul oamenilor pe care i-am caracterizat aici, este timpul ca ei să se ocupe de probleme general-umane: Cine este omul ? Ce este destinul ? Ce înseamnă evoluţia lumii ? Ce este spiritul ? sau: Ce este vorbirea ? Un efect al acestui lucru este că ei nu vor avea rezultate mai rele pe tărâm profesional, dimpotrivă.”

(Selecţiuni din cartea „De la normal la sănătos”, de Georg Kuhlewind)

Georg Kuhlewind (1924-2006) s-a născut în Ungaria şi a studiat ştiinţele naturii, lucrând apoi în cercetare şi predând la universitate. Fiind interesat de cercetări în domeniul spiritual, a studiat psihologia, istoria religiilor, antroposofia, budismul Zen. A cercetat fenomenologia stărilor de conştienţă, meditaţia, educarea gândirii, pe care le-a şi practicat în mod intens şi despre care a ţinut numeroase prelegeri. A condus seminare şi grupe de lucru în întreaga lume. A publicat numeroase cărţi cu această tematică.

Cartea sa „De la normal la sănătos” a aparut de curând în limba română la editura Univers Enciclopedic si v-o recomand din toată inima.

Richard Wagner, în căutarea Sfântului Graal

Un spectacol la Opera Română, “Olandezul zburător”, mi-a pricinuit de curând o primă întâlnire cu muzica lui Richard Wagner. Încă din uvertură mi s-a revelat caracteristica sufletească a marelui compozitor german: la început muzica puternică, pasională, neliniştitoare m-a copleşit şi m-a făcut să-mi amintesc că sunt mulţi cei ce nu suportă creaţia wagneriană. Mai apoi, muzica se metamorfozează, devenind blândă, lirică, liniştitoare, nespus de profundă. M-am lăsat învăluită şi purtată de acordurile sublime – suficient cât să-mi trezească interesul pentru cel considerat cel mai mare compozitor german, artist şi om “de o genialitate remarcabilă”, cum îl caracteriza Rudolf Steiner, în una din multele sale conferinţe dedicate lui Wagner.

Subiectul operei, dar şi punerea specială în scenă, cu efecte impresionante de lumini şi forme redând elemente supranaturale, au fost şi ele pe măsura muzicii. Senta, fecioara ce îşi aşteaptă ursitul şi îşi presimte destinul, se sacrifică fără ezitare pentru a-l izbăvi pe cel iubit, pe olandezul blestemat să rătăcească veşnic pe mare. Sufletele celor doi îndrăgostiţi rămân unite pentru totdeauna în iubire, în tăramul de dincolo de moarte.

“Olandezul zburator” este una dintre primele drame muzicale ale lui Wagner, scrisă la vârsta de 29 de ani. Încă din ea se vădeşte o temă majoră a biografiei lui Richard Wagner: mântuirea sufletului prin intermediul elementului feminin.

Iubirea

“Cum niciodată în viaţă nu m-am bucurat de adevărata fericire a iubirii, voi ridica un monument acestui cel mai minunat vis dintre toate, în care, de la început până la sfârşit, iubirea să găsească, măcar o dată, împlinire deplină. Am conceput ‘Tristan şi Isolda’, cea mai simplă, dar şi cea mai pasională creaţie muzicală imaginabilă, iar cu ‘steagul negru’ care flutură în final mă voi acoperi eu însumi – ca să mor.”
Aşa îi scria Wagner prietenului său Franz Liszt în anul 1854, pe când avea 41 de ani. Opera sa “Tristan şi Isolda” a fost creată din revărsarea de inspiraţie artistică din timpul iubirii intense pentru Mathilde Wesendonk, soţia negustorului german ce l-a finanţat în veşnicele sale perioade de criză materială.

“Tristan si Isolda” este transpunerea fidelă, fascinantă în muzică a trăirilor ce însoţesc unirea a doi îndrăgostiţi. Ziua, Isolda aparţine regelui Marc, soţul ce-i fusese desemnat; atunci, cei doi îndrăgostiţi trebuie să se poarte ca şi cum nu ar simţi nimic unul pentru celălalt. Ziua este pentru ei doar un spaţiu al minciunii, convenţiilor şi suferinţei. Noaptea este tărâmul cel real, în care ei pot fi sinceri, dăruindu-se total iubirii şi pasiunii dintre ei, în acel domeniu în care iubirea îşi poate găsi deplină împlinire. Isolda este atunci ca şi absorbită în sufletul lui Tristan, devenind parte din el – ei doi devin Unul, un om nou. Îndrăgostiţii visează să rămână uniţi pentru totdeauna, în întunericul perpetuu al morţii iluminat doar de iubirea lor. Este, într-un fel, o presimţire a „Soarelui de la miezul nopţii”, o întrezărire a Sfântului Graal într-o misterioasă altă lume ascunsă în faldurile nopţii şi ale morţii. Pentru Wagner, moartea îndrăgostiţilor nu are loc în natură sau în realitatea socială, ci ei mor unul în celălalt, unul pentru celălalt. Tărâmul minunat al iubirii, al nopţii, triumfă asupra morţii. Ca rezultat al acestui sacrificiu de sine, se pierde egoismul ce se află iniţial în iubirea pasională. Acest motiv străbate toata opera lui Wagner, în forme mai mult sau mai putin evidente. Iniţial adept al lui Schopenhauer, Wagner se ridică deasupra ideii acestuia de “negare a voinţei” (şi implicit a sexualităţii), înspre ideea de purificare a voinţei.

La premiera operei “Tristan si Isolda”, publicul a fost purtat muzical în tânjirea dureroasă, a trăit cromatismul dorinţei celor doi îndrăgostiţi, încărcătura erotică, apoi transcenderea uniunii fizice, tandreţea profundă şi bucuria deplină a sufletelor dansând fericite, depăşind lumea simţurilor înspre o altă lume. Este tărâmul iubirii, o lume care se deschide nu dorinţei, ci numai iubirii reciproce. Unii spectatori, puritani sau conservatori, au considerat această muzică lipsită de sfinţenie, impură, chiar revoltătoare; alţii au apreciat-o drept cea mai frumoasă operă wagneriană.

http://www.youtube.com/watch?v=J8UzmAgGdlU&feature=related

“Există o formă nobilă a dorinţei, când elementul pasional este biruit – şi acest lucru a încercat Wagner să îl rezolve în a sa dramă muzicală ‘Tristan şi Isolda’ “ (Rudolf Steiner). Rezolvarea finală avea să vină peste mulţi ani, odată cu compunerea dramei muzicale sacre “Parsifal”.

Creaţia artistică

Richard Wagner s-a ocupat în timpul vieţii sale cu cele mai profunde studii despre relaţiile umane, despre secretele sufletului omenesc, despre ceea ce se ţese nevăzut între un suflet şi alt suflet. Muzica sa este inspirată tocmai de aceste legături sufleteşti misterioase dintre oameni. Temele wangneriene sunt poeme ce-şi au originea în vechi mituri, pe care el le străbate cu viaţă şi forţă şi astfel ele au efect spiritual asupra sufletului. Înainte de el nu se cunoşteau prea multe în Germania despre misterii şi personajele pe care el le-a prezentat în operele sale.
Când compozitorul german avea 37 de ani, a avut loc premiera dramei muzicale “Lohengrin”. În ea este vorba despre un moment de iniţiere, Lohengrin fiind mesagerul Sfântului Graal. Este totodată şi momentul de “chemare” al lui Wagner înspre ceea ce avea să fie misiunea vieţii lui: aducerea sub formă artistică a ideii despre noul creştinism, aşa cum a exprimat-o ulterior în “Parsifal”.
La 40 de ani, textul Tetralogiei sale “Inelul Nibelungilor” era finalizat. Întâlnind-o pe Mathilde Wesendonk, el lasă lucrul la Tetralogie de-o parte şi se apucă de drama “Tristan şi Isolda”, reluând lucrul la prima peste mai mulţi ani. În 1869, când avea 56 de ani, are loc premiera dramei “Aurul Rhinului”, prima din ciclul celor patru. Wagner se apropie tot mai mult de misterele evoluţiei omenirii, de legile nevăzute care guvernează lumea. Miturile germane din care s-a inspirat în scrierea libretelor descriu cursul evoluţiei umanităţii, în imagini simbolice. Wotan este marele iniţiat altanteean, iar viteazul Siegfried – modelul arhetipal al omului nou. În Siegfried el a vrut să portretizeze omul perfect, armonios, în contrast cu omul modern tehnologizat, aservit intereselor economice. În urma omorârii balaurului şi scăldarii în sângele acestuia, Siegfried devine invulnerabil, cu excepţia unui mic loc între omoplaţi – acolo unde mai târziu Iisus Christos îşi va spriji crucea, tocmai pe acea vulnerabilitate. Lui Siegfried îi lipseşte ceva ce numai creştinismul îi poate aduce.

În cele patru drame muzicale ce compun Tetralogia, tema iubirii, a mântuirii adusă de iubita ce se sacrifică, este reluată. Inelul Nibelungilor, făcut din aurul furat de la Fecioarele Rhinului, semnifică străvechea înţelepciune ascunsă în suflet. Inelul conferă celui ce-l deţine putere absolută şi înţelepciune. Viteazul Siegfried îl recuperează de la Alberich, cel ce a renunţat la iubire pentru putere, şi îl oferă Brunhildei ca inel de logodnă. În comentariile sale despre opera wagneriană (“Richard Wagner în lumina antroposofiei”, GA 92), Rudolf Steiner mentionează că, după separarea sexelor, inelul este necesar pentru a uni din exterior ceea ce era cândva o unitate în interior. Forţa care înainte de separarea sexelor se afla în sufletul omului poate fi acum găsită în unirea exterioară dintre o femeie şi un barbat ce se iubesc, până când omul va putea cununa în mod armonios în sufletul său principiile masculin şi feminin.

Omul – planta inversată

În ciclul “Misterul creştin” (GA 97), Rudolf Steiner ne atrage atenţia că în Richard Wagner se află o înţelepciune adâncă, rezultat al unei instruiri anterioare în misterii de iniţiere. Urmărind evoluţia sa în această viaţă, se pot observa impulsurile minunate şi înţelepte acţionând în creaţia sa, răsar treptat adevărurile care au fost cultivate dintotdeauna în şcolile secrete de iniţiere. Ca şi la alţi mari artişti, aceste impulsuri şi trăiri spirituale nu apar în formă conştientă în sufletul său, ci se exprimă în mod sugestiv şi plin de forţă în creaţiile artistice. Muzica lui Wagner din “Parsifal” este inspirată din înaltul tărâm spiritual numit şi “Muzica Sferelor”, iar un om care are dezvoltată facultatea spirituală de inspiraţie poate înţelege mai mult din muzica sa decât ar putea fi exprimat prin cuvinte.

La varsta de 44 de ani, în Vinerea Mare a anului 1857, Richard Wagner se afla în faţa vilei Wesendonk din Zurich şi privea natura ce germina, răsărea, înflorea. În acele momente a primit el ideea deosebită a legăturii dintre natura ce renaşte şi moartea Mântuitorului pe cruce. În sufletul său a apărut sentimentul pe care l-au avut dintotdeauna discipolii Graalului: idealul caliciului, evoluţia de la puritatea caliciului vegetal la Potirul Graalului. Aceeaşi forţă de procreare spirituală acţionează atât în regnul vegetal, cât şi în regnul animal şi în cel uman. Numai că ceea ce la plante se petrece în candoare şi deplină castitate, la om şi la animale este întreţesut cu pasiuni. Iar transformarea înseamnă eliberarea acestui proces de sub puterea simţurilor. Omul este, într-un fel, planta inversată: rădăcina plantei corespunde capului uman, iar caliciul plantei deschis cast spre cer corespunde organelor de reproducere ale omului, ce se îndreapta înspre centrul pământului. Precum caliciul florii primeşte raza de lumină a soarelui, la fel floarea sufletului uman purificat primeşte lancea iubirii – puterea spirituală a omului.

Din acel moment, în sufletul său a trăit impulsul de a răspândi în lume misterul Sfântului Graal sub formă muzicală. Mai târziu el a căutat sunetele cele mai pure, mai potrivite prin care să poată exprima această evoluţie. La baza libretului operei “Parsifal” stă creaţia poetică a lui Wolfram von Eschenbach.

Prin muzica sa, el a reuşit să exprime ceva ce nu ar fi putut fi redat numai prin intermediul artei dramatice: misterele Sfântului Graal. Cunoscător profund al acestor mistere ale evoluţiei, Richard Wagner a putut afla dispoziţia evlavioasă pentru a compune Parsifal pentru că presimţea ceea ce uneşte moartea Mântuitorului pe cruce cu misterul transformării sângelui. Sângele curs din rănile lui Iisus Christos şi despre care se spune că a fost strâns în Potirul Sfântului Graal este intim legat de evoluţia întregii omeniri.

Subiectul dramei muzicale “Parsifal”

Cele mai vechi legende despre Graal spun ca este vorba despre Cupa Sfântă din care Iisus Christos a oferit pâine şi vin la Cina cea de taină şi în care Iosif din Arimatea a strâns sângele ce a curs din rănile Mântuitorul răstignit. Lancea care a cauzat rana sa şi caliciul pur au fost aduse de îngeri, care le-au ţinut suspendate în aer până când Titurel le-a găsit şi a construit pe Monsalvat un castel în care să le păstreze. Doisprezece cavaleri s-au adunat ca să păzească şi să slujească comoara. Sfântul Graal îi avertiza de pericole, le dădea tot ce aveau nevoie pentru a trăi şi ori de câte ori îl priveau, dobândeau noi puteri spirituale.
Pe lângă castelul Sfântului Graal cu cavalerii săi, exista şi Castelul magic al lui Klingsor, în care acesta era înconjurat de cavaleri duşmani ai Graalului. După cum explică Rudolf Steiner în conferinţa “Richard Wagner în lumina antroposofiei” (GA 92), aici suntem confruntaţi cu două tipuri de creştinism: primul, reprezentat de cavalerii Sfântului Graal; cel de-al doilea, reprezentat de cavalerii din jurul lui Klingsor, care au devenit ascetici şi de aceea nu pot atinge cunoaşterea profundă a lumii spirituale. Klingsor, în dorinţa sa de a deveni stăpân al Graalului, a ales castrarea pentru a nu mai cădea pradă simţurilor. Însă el nu a dobândit putere asupra pasiunilor, ci doar nu le mai poate satisface senzorial, trăind de acum într-o atmosferă grea încărcată de dorinţe pasionale. În grădina castelului lui sunt prinse în vrajă fetele-flori, iar cea care slujeşte intereselor sale de a atrage în vraja iubirii senzuale cât mai mulţi cavaleri ai Graalului este Kundry.

Anfortas şi cavalerii Graalului se străduiesc înspre o zonă spirituală mai înaltă, la care se ajunge prin ridicarea deasupra vieţii senzoriale până într-un domeniu al iubirii purificate, însă nu prin constrângere, ci prin cunoaştere. Dar ei nu au încă suficientă forţa spirituală pentru aceasta. Anfortas, regele Graalului, cade pradă farmecelor lui Kundry, este rănit şi lancea îi e furată de Klingsor. Din acest moment, orice apropiere de Sfântul Graal îi provoacă mari suferinţe. Toţi locuitorii castelului Monsalvat suferă din această pricină şi îl aşteaptă pe cel care le va putea vindeca regele. Acel salvator este Parsifal (“Strabate-valea”).

Parsifal trebuie să treacă prin mai multe probe, până ajunge la cel mai înalt stadiu spiritual: sentimentul unităţii cu întreaga existenţă. Prima etapă este învăţarea compasiunii, trecând şi prin simţirea compasiunii celei mai profunde pentru animale. Următoarea etapă este ridicarea deasupra dorinţei senzoriale, prin cunoaştere, fără a o reprima exterior. El este tentat de Kundry şi când e gata să-i cedeze, în acel momentul critic se ridică totuşi deasupra pasiunii. Kundry, partea sufletească feminină care se referă la sexualitatea ce încearcă să îl tragă pe om în jos, este învinsă. O formă nouă de iubire îşi trimite asupra lui razele, ca un soare ce răsare: iubirea curată a sufletului eliberat de pasiuni. Sufletul uman poate trezi în el un suflet care purifică tot ceea ce îi este transmis prin simţuri. Din această substanţă curată, virginală, se va naşte Eu-l christic; în suflet, Fecioara Maria dă naştere pruncului Iisus. Elementul feminin uman al sufletului moare şi este înlocuit cu un element feminin înalt, care îl ridică pe om către spirit. Un element important în acest mister îl reprezintă faptul că iniţial Kundry este mesageră a Graalului.

Parsifal devine Rege al Graalului pentru că mântuieşte ceea ce odinioară a fost în robia simţurilor şi aduce astfel în lume un nou principiu al iubirii.

Emanciparea de iubirea dependentă de simţuri este misterul pe care compozitorul l-a întreţesut în “Parsifal”. Rudolf Steiner spune că fără “Parsifal”, Wagner nu ar fi atins idealul străduinţelor sale de-o viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=t1KTL9dq0ww&feature=related

Festivalul de la Bayreuth

La Bayreuth se află casa în care Richard Wagner şi-a găsit liniştea, înconjurat de familie: cea de-a doua soţie a sa, Cosima (fiica lui Franz Liszt), şi cei trei copii ai lor. Aici, în ultimii săi ani, a lucrat să finalizeze drama muzicală “Parsifal”. Premiera sa a avut loc în anul 1882, pe când compozitorul german avea 69 de ani. Cosima a fost cea care l-a susţinut şi în proiectul măreţ de a-şi construi o clădire de operă în care să poată prezenta dramele sale muzicale.
Richard Wagner resimţea din plin diferenţa dintre oamenii moderni şi cei ai Evului Mediu; pe atunci, demult, tot ce se construia era o expresie a sufletului; casa, localitatea, oraşul erau forme artistice, pline de semnificaţii, iar omul se simţea în armonie cu ele, în timp ce acum totul e produs de maşini. Cum cursul evoluţiei nu poate fi întors, intenţia sa a fost să construiască un templu modern în care arta în forma ei completă să poată să-l ridice pe spectator deasupra urâtului, dizarmoniei din lume. Aşa a apărut festivalul de la Bayreuth cu clădirea în care se prezintă opera wagneriana şi la care vin şi asistă oameni din întreaga lume. Sprijinul financiar pentru construcţia clădirii operei i-a fost asigurat de regele Ludovic al II-lea al Bavariei, admirator înflăcărat şi prieten al lui Wagner.
Festivalurile „Richard Wagner” de la Bayreuth conţin ceva din atmosfera Misteriile antice. Ele încearcă unirea a două curente de civilizaţie: primul constă în reînnoirea misteriilor din Grecia, celălalt încearcă să aducă un nou creştinism, în care arta, religia şi ştiinţa să devină din nou o unitate, aşa cum erau în misteriile greceşti din antichitate. Richard Wagner a simţit că creştinismul este chemat să reunească totul şi a exprimat această idee prin intermediul dramei muzicare sacre “Parsifal”. Aprofundarea religioasă a artei l-a dus la o înţelegere profundă a creştinismului.
Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi, Wahnfried, fie această casă de mine numită. Aceste cuvinte le scria Richard Wagner pe casa construită de el în Bayreuth. El îşi dorise intens această casă. El îşi simţise întreaga viaţă ca pe o străduinţă şi căutare zadarnică. Wagner a găsit pacea căutărilor sale în drama sa sacră Parsifal.” (Rudolf Steiner)    (Delia Soare, mai 2012 – publicat in nr. 1 al revistei Antroposofia)

August Strindberg – o biografie spirituală

O iubire telepatica

“El mi-a povestit cat de grea si dura a fost viata pentru el, cat de mult dorea sa gaseasca o raza de lumina, o femeie care ar fi putut sa-l impace cu umanitatea si cu femeia. Apoi a pus mainile pe umerii mei, m-a privit profund si cu caldura si m-a intrebat:”Domnisoara Bosse, vreti sa aveti un copil cu mine ?” Am facut o reverenta si, hipnotizata complet, am raspuns: “Da, multumesc” si astfel am fost logoditi.” (Hariett Bosse in jurnalul ei, vorbind despre Strindberg).

Cand a intalnit-o pe Hariett Bosse, cea de-a treia lui sotie, August Strindberg tocmai iesise dintr-o criza sufleteasca puternica, in perioada cat a locuit la Paris, consemnata in romanul partial autobiografic “Inferno. Legende”. Este perioada in care el s-a ocupat cu mai multe experimente oculte, alchimice, incercand sa produca aur din sinteza altor elemente, band mult absint pentru a intra in stari de transa si avand si o tentativa de sinucidere. Strindberg a suferit procesul de distrugere a omului, prin mediul social sau prin trasaturi ereditare, dar l-a invins cu puterea sa titanica. El ajunge sa vada suferinta sa paranoica si obsesiva ca pe un dar de la Dumnezeu, menita sa ii deschida o perspectiva mai larga asupra lucrurilor, ca pe o distrugere necesara in vederea recompunerii lui ca om. Scrierile misticului Swedenborg l-au ajutat atunci sa isi revina din aceasta criza. O urmare a fost ca Strindberg si-a restrans activitatea sociala si contactele cu lumea exterioara. In mod straniu, avea capacitatea imaginativa de a face sa devina “prezente” persoanele la care se gandea.

August Strindberg avea peste 50 de ani cand s-a indragostit de foarte tanara actrita Hariett Bosse, in anul 1900. Ea fusese aleasa sa joace rolul principal in una din piesele dramaturgului suedez, rolul Doamnei din “Spre Damasc”. In timpul unei discutii serioase cu actrita despre scena sarutului din piesa, el are prima traire oculta in legatura cu ea: “fata mica a lui Bosse se transforma, se insenina, dobandi o frumusete supranaturala; mi se paru ca fata ei s-a apropiat de a mea si ochii ei ma invaluiau in flacari negre. Apoi, fara sa se scuze, ea fugi, iar eu ramasei uluit, simtind ca a avut loc un miracol si ca primisem un sarut care m-a imbatat”. De atunci, desi raporturile dintre ei erau inca doar profesionale, el incepe sa simta cum Hariett il viziteaza suprasensibil in camera sa, ca o prezenta nevazuta.

Este doar inceputul unei perioade de sapte ani, cat timp dureaza relatia lor, plina de astfel de trairi oculte, pe fundalul logodnei, casatoriei si a scurtului lor mariaj in care se naste fetita lor. A fost o perioada benefica pentru el ca scriitor, cat si pentru Hariett Bosse ca actrita, ea jucand in mai multe piese de teatru ale lui, cu personaje inspirate de ea sau scrise anume pentru ea. Insa, in afara unor scurte momente de iubire si fericire linistita intre ei, pentru amandoi a fost o perioada de multa suferinta. Casatoria s-a deteriorat curand sub acuzatiile de gelozie, jocul de putere, reprosuri crude si interese diferite. Desi divortati la putin timp dupa nasterea fetitei, ei au continuat sa se vada ocazional si sa traiasca impreuna, pana in anul 1907. Culminatia trairilor oculte este dupa despartirea lor definitiva, cand, timp de inca un an, Strindberg ramane intr-o legatura suprasensibila, de iubire erotica, cu Hariett Bosse. Cel putin el asa vedea relatia lor suprasensibila, violenta si pasionala, ca fiind o “iubire telepatica”, in ultima parte stimulata si de gelozia lui fata de aparitia rivalului, noul logodnic al lui Hariett.

In una din ultimele lui note din “Jurnalul ocult”din anul 1908, el spunea: “Stiu ca in societate, in tramvai, in plina strada, ca si in plina zi, ea e in contact cu mine; suntem uniti si crestem imbinati ca doi arbori, noi formam o singura fiinta, cu toate acestea nu putem trai impreuna. Nu ne putem separa niciodata !”. Momentele de iubire si extaz alterneaza la el cu cele de indoiala si disperare, datorata confuziei si sentimentelor de vinovatie religioasa cu privire la aceste intalniri astrale, in care Hariett il cauta “cu iubire trista, infinita, disperata”. Nu stie daca este o comuniune intre spirite, sau este doar dublul ei, sau un succub ce il amageste. Nu avea certitudinea daca ea era constienta sau nu de aceste “intalniri de dragoste” ale lor. Ea il vizita fara trup, zi si noapte: cand prezenta inalta, pura si plina de iubire, cu miros de trandafiri, geniu inspirator langa biroul sau, uneori trista; cand aproape senzoriala, strecurandu-i-se in pat, cu tandrete, cu pasiune, sau chiar atacandu-l cu rautate. Aceasta iubire nefireasca il devoreaza incetul cu incetul. Fiecare imbratisare a iubitei astrale ii ia putin cate putin din fortele de viata si apropierea ei devine tot mai chinuitoare, imbolnavindu-l grav.

In realitate, Hariett incetase orice contact cu el si refuza sa ii mai raspunda la ultimele scrisori: “Mi-e imposibil sa descriu tot ce am suferit in acel timp, cand Strindberg se gandea la mine, in toate zilele, orele si traia cu mine in gand.Voiam sa rup orice contact cu el, si l-am implorat sa nu imi mai scrie, dar degeaba. Nu l-am mai vazut apoi pe Strindberg din primavara anului 1908. Dar fata mea a continuat sa-l mai vada pana cu cateva luni inaintea mortii sale.”

Dupa logodna cu cel de-al doilea sot al ei, Gunner Wingard, Hariett Bosse ii scrisese lui Strindberg in una din ultimele ei scrisori ca acesta “sufera din pricina ca noi suntem in legatura unul cu altul, a simtit asta intuitiv”. Wingard va divorta de Hariett in 1911 si in 1912 se va sinucide. In mod curios si graitor, este si anul mortii lui Strindberg (de la care se implinesc 100 de ani anul acesta).

Strindberg si femeile

August Strindberg, prolificul scriitor suedez, cu o viata aventuroasa, tumultoasa si imprevizibila, adesea traita la granita dintre genialitate si nebunie, a fost extrem de controversat pentru contemporanii sai. In timp ce multi l-au simpatizat si admirat, altii i-au vazut doar firea barbara si mai ales ura sa declarata impotriva femeilor. In urma publicarii cartii “Intamplari cu insuratoarea”, i s-a intentat proces cu acuza de blasfemie la adresa femeii, de catre feministele in lupta pentru apararea drepturilor femeii, dar a fost declarat nevinovat.

In realitate, niciun alt scriitor nu a slavit atat de mult femeia ca Strindberg. E drept, el se opunea emanciparii femeii si adula femeia traditionala, buna, blanda, materna, dedicata sotului si casei. Totusi, sotiile si iubitele lui au fost fara exceptie femei independente, sofisticate: Siri von Essen, prima lui sotie, a fost actrita, ca si Hariett Bosse, iar Frida Uhl, a doua sotie, jurnalista. O alta iubita a sa, Dagny Juel, era prietena pictorului Edward Munch. Toate au fost femei idolatrizate si in egala masura detestate de el.

Intr-un fel, in aceasta relatia de adoratie-ura se releva relatia duala, chinuitoare, a lui Strindberg cu elementul feminin in general. Pentru el, femeia este cand un inger, plin de bunatate, blandete si de lumina, cand un demon decazut si mincinos, un vampir, raul intruchipat, ce il poate trage pe barbat in cele mai ingozitoare abisuri. Femeia e sfanta numai in ipostaza de mama, pentru ca ea naste copilul. Si in copil se mai afla inca Paradisul original, inainte de caderea in pacat. Asupra copilului, sexualitatea nu are inca nicio putere, iar omul ramane bun in masura in care mai are inca acces la copilaria sa. “Ceea ce admira Strindberg cel mai mult la femeie era vocatia de sotie si de mama, caci sotia si mama reprezentau idealul sau feminin: vasul alchimic de mare pret in care viata se crea intr-un joc cosmic fara sfarsit.” (Gabriela Melinescu, in postfata “Jurnalului ocult”).

Cautarea aurului, atat in forma sa fizica, prin numeroasele sale stradanii alchimice (a scris mai multe articole si tratate despre experientele sale), cat si in forma sufleteasca, prin iubirea pentru femeie inspre refacerea unitatii originare, cautarea androginului, este tema principala a vietii lui Strindberg. In fond, toata viata sa tumultoasa si plina de suferinta este o continua lupta inspre a afla sensurile ultime, inspre a trai dincolo de limitele conditiei umane.

Este o incercare, sub diferite forme, de a ridica valul lui Isis…

Un destin plin de suferinta, creat in vieti pamantesti anterioare

Putem spune ca August Strindberg a avut o viata nefericita – asa si-o vedea si el, plina de suferinta, misticism si trairi suprasensibile, de treceri nefiresti ale pragului lumii spirituale, evidentiate in special in cartile sale “Inferno. Legende” si in “Jurnal ocult”.

In consideratiile sale ezoterice asupra legaturilor karmice, Rudolf Steiner spunea ca “o viata umana apare in justa ei lumina abia atunci cand avem in vedere, conform adevarului ei, mai multe existente pamantesti succesive.” Din cercetarile sale spirituale intreprinse cu deosebita rigurozitate si seriozitate, se desprind principalele trasaturi ale vietilor anterioare ale lui August Strindberg, ce pot arunca o lumina asupra vietii sale.

Avem mai intai in Egiptul antic un fel de capetenie, care primise cu o mare forta vechea initiere egipteana si a carui principala indatorire erau ritualurile de imbalsamare si inmormantare a celor morti. Ca initat in misterele lui Isis, el putea sa insoteasca sufleteste, in mod clarvazator, sufletul celui decedat prin poarta lumii de dincolo, peste abisul ce separa cele doua lumi, pana la lumina emanata de Osiris, marea zeitate masculina, “Soarele din noapte”, care il calauzea apoi pe cel decedat mai departe, in lumea spirituala. Insa aceasta capetenie incepuse, in timpul vietii, sa nu mai ia prea in serios initierea, ba chiar sa aiba o atitudine destul de ironica fata de ea, pana la a-l lasa pe slujitorul sau, un om extrem de serios si plin de devotament fata de zeitati si traditii, sa se ocupe de aceasta munca. In incercarea de a se degreva de munca pe care o avea de facut, capetenia i-a dezvaluit treptat slujitorului sau misterele imbalsamarii si ritualului de inmormantare, taine pe care acesta le-a primit cu veneratie si le-a pus in practica, devenind un imbalsamator dedicat.

Capetenia a ajuns nici sa nu mai asiste la aceasta munca, dar si-a pastrat privilegiile sociale. Insa treptat a intrat in mai multe conflicte in aceasta viata, datorita neseriozitatii sale. Este vorba aici despre un initiat ce a decazut, tradand astfel si prin vorba, si prin fapta misterele initierii: Misterele lui Isis, mama-feciorelnica inteleapta, marea zeitate feminina.

Isis… Tot ce exista e tesut in valul ei dintotdeauna. Valul ei cuprinde piatra, floare, pasare, animal, stelele – viata, intr-un cuvant. “Eu sunt ceea ce este, ce-a fost si ce va fi”

Mai in detaliu este descrisa aceasta viata anterioara a lui Strindberg din Egiptul antic in volumul IV al “Consideratiilor karmice asupra legaturilor karmice”, de Rudolf Steiner, iar intr-o forma artistica extraordinara este pusa in cartea “Renascut. Caile vietii lui August Strindberg si Carl Ludwig Schleich”, a lui Wilfried Hammacher. Insa ce vreau sa subliniez este ca drama lui Strindberg a inceput cu aceasta tradare de demult a misterelor femininului arhetipal, Misterele lui Isis -Sophia, pe cand el era o capetenie initiata.

Trecand prin poarta mortii, in lumea de dincolo l-au intampinat suprasensibil propriile fapte personificate facute in viata, lucru care iar este descris imaginativ intr-un mod just in cartea lui Hammacher. In loc sa se intalneasca si sa fie calauzit spiritual la randul sau de catre sufletele imbalsamate de el, el este intampinat de forme demonice, ce il batjocoresc, pentru ca el insusi nu a tratat cu seriozitate si veneratie munca sa in templu. Iar in locul zeitatii supreme Isis, frumoasa, blanda, nobila si inteleapta, il intampina o fiinta feminina schimonisita, ingrozitoare, demonica: replica imaginativa a tradarii sale.

Dupa timpul necesar petrecut in lumea spirituala, capetenia revine intr-o noua incarnare, unit sufleteste cu forma feminina arhetipala schimonosita. De data aceasta, el este Iulia, fiica imparatului Augustus din Imperiul Roman. Deosebit de frumoasa si de inteligenta, Iulia exceleaza insa prin desfranare si neseriozitate, pana la cruzime. Robita fiecarui viciu, Iulia este in cele din urma repudiata de poporul sau si exilata pe o insula, unde moare singura si nefericita.

Trecand din nou pragul lumii spirituale, realizeaza in lumea spirituala cat de mult a decazut sufleteste in aceasta incarnarea feminina. In viata urmatoare aduce in suflet, in mod inconstient, o antipatie profunda fata de viata ca Iulia, antipatie ce apare ca ura fata de femei. In aceasta a treia viata, apare ca si castelan in Evul mediu ce isi petrecea timpul in tot felul de baraci alchimiste. Aici face enorm de multe experiente, primind astfel impulsul de a invata tot ce e ocult. Alchimia, insemnand cautarea pietrei filosofale si obtinerea aurului, era pe atunci la mare pretuire. Ea apare, in zilele noastre, ca palida umbra materialista: stiinta Chimia, ce nu mai pastreaza nimic din corespondenta spirituala dintre purificarea sufleteasca si initiere, pe de o parte, si obtinerea pietrei filosofale si a aurului, pe de alta parte. Insa pe atunci inca se mai stia ceva din aceste lucruri. Deci castelanul acesta, protector al muzicienilor, studia tot felul de lucruri oculte si si-a dezvoltat un simt extrem de ager pentru acestea. El a descoperit ruinele castelului legendar al piticului Laurin, pe care nimeni nu l-ar mai fi putut recunoaste.

“Astfel incat in acest suflet gasim reunite intr-un ansamblu ciudat: o experienta initiatica desfigurata pana la frivolitate, ciuda de a fi fost femeie si, prin aceasta, de a fi fost impinsa spre decaderea romana, spre desfranare si, totodata, spre ipocrizia puritana a moravurilor romane, si o cunoastere amanuntita, dar exterioara, a unor elemente de alchimie de tot felul, dar alchimia s-a extins, la randul ei, pana la un simt deschis pentru demonii din natura si, in general, pentru elementul spiritual care se afla in intreaga natura.” (R. Steiner, idem).

In fiecare din aceste vieti, el se intalneste si cu cel ce-i era slujitor in Egiptul antic, un suflet cu care era intim legat. In incarnarea ca Iulia, este vorba despre istoricul Titus Livius, care a ajutat-o si a sprijinit-o cu prietenie cand i-a fost mai greu, in exil; iar in incarnarea de castelan, este cantaretul Walther von der Vogelweide, pe care castelanul l-a protejat si ajutat in mai multe randuri. Sufletele care sunt legate se intalnesc in fiecare viata pamanteasca, ajutandu-se unul pe celalalt in evolutie. Ele sunt un alt fel de “suflete-pereche”, intr-un concept karmic, dincolo de cel romantic cunoscut, fara a-l exclude pe acesta din urma. In intruparea ca Strindberg, slujitorul egiptean ii apare ca medicul Carl Ludwig Schleich, prieten si admirator al sau. Nu am pus accentul pe aceasta relatie dintre cele doua suflete-prietene, deoarece aici vreau mai degraba sa arat legatura lui August Strindberg cu femininul arhetipal: de unde a adus el in strafunduri sufletesti relatia exagerata, stranie, nefireasca, cu elementul feminin in general, reflectata in mod exterior in relatiile defectuoase cu femeile din viata sa. “Tu insuti esti femeia pe care o blestemi in orice femeie”.

“Sufar pentru greseli nestiute dintr-un trecut anterior” (A. Strindbeg)

“Va rog acum sa considerati viata si opera lui August Strindberg pe fundalul pe care tocmai vi l-am descris. Considerati misoginismul sau neobisnuit, care nu este tocmai misoginism, caci el provine din cu totul alte substraturi. Observati intregul suflu demonic care trece de-a lungul operelor sale. Observati predilectia lui August Strindberg pentru tot felul de practici si artificii alchimice si oculte – si observati, in sfarsit, viata aventuroasa pe care a dus-o August Strindberg ! Veti vedea cat de mult depinde aceasta viata de fundalurile descrise.” (Rudolf Steiner, “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”, vol. IV)

Mult timp ateu, apoi ocultist, Strindberg devine discipol al lui Swedenborg. Studiile sale de chimie, experientele alchimice de a transmuta elementele in aur, intra tot in zona cautarilor sale esoterice. Totusi, cea mai mare satisfactie i-o aduce scrisul, domeniu in care a fost deosebit de prolific. Principalele teme abordate au fost libertatea personalitatii, pe de o parte, si plecarea sub jugul sexului, pe de alta parte; a scris si piese sociale si istorice. In final, suedezii au recunoscut in el un geniu national.

Mistic din fire, impetuos si torturat, vazand in orice intamplare din viata un “semn” al Puterilor nevazute ce guverneaza viata fiecaruia, se spune ca in finalul vietii s-a apropiat tot mai mult de idealul crestin, murind cu o Biblie la piept si strigand: “Nimic nu este personal !”.

Dar cat de frumos a descris August Strindberg, in expresii sublime, iubirea, in “Lebada alba”, piesa de teatru scrisa pentru Hariett Bosse: “In gandurile mele te prind in brate, in visele mele te imbratisez, nimic pe pamant nu ne poate separa”, ii spune printul Lebedei Albe. “Te vad, cu toate ca ochii mei nu te vad, te gust, caci tu arunci trandafiri in gura mea…” (Delia Soare, februarie 2012)

O poveste de dragoste în Infern

(sau „Despre puterea nebănuită a prejudecăţilor”)

În Divina Comedie, Dante descrie călătoria sa iniţiatică în Infern, trecerea prin Purgatoriu şi, în fine, ascensiunea în Paradis, terminând cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Ceea ce a trăit Dante atunci, ca om al Evului Mediu, prin coborârea sa în Infern, este în acelaşi timp o problemă a omului zilelor noastre, după cum se va putea vedea în cele ce urmează.

În Vinerea Mare, Dante, rătăcit într-o pădure de unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor – simbolizând aici starea de extaz, se trezeşte la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu şi o lupoaică – forţele inferioare ale corpului său astral. Poetul este cuprins de spaimă, dar o umbră îi vine în ajutor: poetul Virgiliu, al cărui mod de a gândi el îl admira foarte mult şi care îl călăuzeşte prin Infern şi prin Purgatoriu.

Împreună cu Virgiliu, poetul coboară prin nouă cercuri concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcţie de păcatele săvârşite, dar şi de personalităţi contemporane, adversari personali sau chiar persoane dispreţuite de Dante. Conform concepţiilor sale catolic-creştine, Dante i-a judecat pe toţi aceştia în sufletul său, formulându-şi anumite idei despre ei şi dându-le câte un loc în „lumea sa morală”, considerând că locul lor este în Infern. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului.

Printre umbrele de îndrăgostiţi celebri care se roteau înlănţuite prin vârtejuri de vânt şi uragane în cercul al V-lea al Infernului, rezervat celor care au păcătuit din dragoste, atenţia lui Dante este atrasă în mod deosebit de două umbre care şi-au pierdut viaţa din iubire: Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta, fratele mai mic al lui Gianciotto – cel care îi fusese impus ca soţ Francescăi, printr-o căsătorie forţată. Soţul înşelat i-a suprins pe cei doi îndrăgostiţi şi i-a înjunghiat pe loc, cuprins fiind de gelozie. Şi astfel i-a trimis în vârtejul fără de odihnă al Infernului, alături de alţi adulterini celebri, ca Tristan si Isolda, Paris si Elena, etc. Cei ce ajung în acest loc al Infernului sunt cei ce s-au lăsat stăpâniţi de pasiuni, cei vinovaţi de adulter, cei care s-au sinucis din iubire, iar aici au ajuns doar sărmane umbre îngrozite ce şi-au pierdut memoria, identitatea şi sunt spulberate de vântul nemilos – opusul vântului blând prin care este descris Duhul Sfânt în Evanghelii. La intrarea în Infern, următoarele cuvinte îi întâmplină pe nefericiţii ce ajung până aici:

Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intrati aici. (Cântul III, 9)

Infernul ne apare ca loc lipsit de lumină:

Intrăm în lumea mută de lumină… (Cântul V, 29)

şi aici este vorba despre lumina gândirii. Cititorului, Dante îi atrage atenţia că lucrurile pe care el le descrie în Divina Comedie nu pot fi înţelese cu adevărat decât cu o gândire sănătoasă:

Voi cei ce-aveţi gândirea sănătoasă
Miraţi-vă de înţelesul ce se-ascunde
Sub vălurile acestor versuri stranii. (Cântul IX, 61-63)

Prin gândire sănătoasă, se înţelege aici gândirea vie, cea care are spiritul în ea şi care creşte conform legilor lumii spirituale. Poetul se poate descurca în Infern tocmai fiindcă este călăuzit de Virgiliu, ce simbolizează raţiunea.

În acest loc al infernului sunt cei ce şi-au pierdut capacitatea de a gândi sănătos, din pricina abandonării în lumea pasiunilor. În limba română, avem zicale foarte sugestive în acest sens: „pasiunea întunecă minţile”, „s-a îndrăgostit şi şi-a pierdut capul” etc. Rudolf Steiner spunea că Lucifer încearcă să îl facă pe om un „om fără cap” – omul cuprins de pasiune, ce nu mai poate gândi raţional, în timp ce Ahriman încearcă să îl facă pe om numai „cap” – omul fără sentimente, având numai gândirea lipsită de viaţă a intelectului.

Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:
făptaşul în adînc de iad să piară. (Cântul V, 106)

spune Francesca la un moment dat, referindu-se atât la făptaşul în plan fizic – soţul ei, care conform dogmei creştine, urmează să ajungă la rândul lui în Infern –, dar şi la autorul moral al acestei fapte: Lucifer. Într-adevăr, pe fundul Infernului, Dante vede un un lac îngheţat în care se află prins Lucifer.

În momentul în care Dante arată un interes real pentru cei doi îndrăgostiţi şi vrea să le afle povestea, vântul cel rău se potoleşte şi o lasă pe Francesca să îi vorbească. Şi atunci Dante poate asculta ce-i spune Francesca despre iubirea-pasiune, ascultând totodată şi vocea propriului suflet chinuit:

Iubirea ce-n suflet gingaş grabnic prinde,
l-a prins pe ăst de mândra mea făptură,
ce smulsă-mi fu în chip ce tot jignind e.

Iubirea, cea ce neiubirea nu o îndură,
de chipul ei am fost robită foarte,
şi-acum, la fel, îmi bântuie-n simţire. (Cântul V, 100-105)

Francesca descrie în continuare greutatea de a-ţi mai putea aminti ceva in Infern; capacitatea de a-şi aminti este calitatea specifică Eu-lui:

Când eşti căzut, nimic nu e mai greu
decât să-ţi aminteşti de vremurile fericite,
– răspunse ea – şi-al tău maestru-o ştie. (Cântul V, 121)

Infernul pe care îl înfăţişează Dante în Divina Comedie este un loc creat în sufletul său, ce îl separă de lumea spirituală şi în care el se întâlneşte imaginativ cu propriile sale judecăţi la adresa sa şi a altor oameni, conform concepţiei sale catolic-creştine de a privi lumea.

În urmă cu 15 ani faţă de momentul coborârii sale în Infern, Dante auzise despre tragica poveste de dragoste a contemporanilor săi Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta şi îşi formase o anumită judecată despre cei doi, le dăduse un loc în Infern în „lumea sa morală”, conform concepţiilor sale catolic-creştine, considerând că cei doi au murit fără să aibă timp să se pocăiască şi deci să se poată mântui. Putem spune că Dante şi-a condamnat atunci şi propriul său suflet cuprins de pasiune; iar întâlnirea cu Francesca şi Paolo este întâlnirea cu propriul suflet căzut sub stăpânirea pasiunilor.

Omul, prin gândurile şi reprezentările pe care şi le face despre lume, interiorizează şi re-creează lumea în propriul său suflet. Fiecare om este „o lume în devenire”, la care el lucrează în permanenţă de-a lungul întrupărilor sale. Trecând pragul lumii spirituale, prin iniţiere sau după moarte, omul se află în propria lume sufletească, pe care el însuşi a creat-o. Ceea ce înainte îi apărea ca lume interioară – lumea sa sufletească, după trecerea pragului, îl întâmpină ca şi lume exterioară. Gândurile, faptele, sentimentele, forţele sale sufleteşti sunt realităţi ce îl întâmpină din exterior, la fel cum aici pe Pământ ne întâmpină din exterior copacii, animalele, oamenii, formele de relief, norii, soarele etc.

Aici este atinsă o problematică delicată: ce înseamnă a-i judeca pe ceilalţi oameni şi mai ales a-i judeca pe cei ce au trecut deja pragul morţii – şi care devin astfel „prizonieri” ai judecăţilor celorlalţi oameni despre ei. Există în limba română o altă zicală înţeleaptă: „despre morţi, numai de bine!”, care face referire tocmai la acest lucru.

În lumea imaginativă, realităţile spirituale de care ne apropiem cu iubire îşi relevă propria fiinţă, în timp ce cele de care ne apropiem cu o atitudine de judecată, de neîncredere sau ireverenţioasă ne apar drept fiinţe schimonosite, monstruoase, care ne atacă.

Francesca a existat ca om în realitatea fizică, dar în acelaşi timp ea reprezintă şi sufletul lui Dante, la fel cum Virgiliu – călăuza lui Dante prin Infern – este personificarea luminii raţiunii, iar Beatrice, cea pe care Dante a iubit-o şi idealizat-o în lumea fizică, personifică dincolo de prag forţa de iubire curată din sufletul lui Dante. Beatrice este cea care îl trimite pe Virgiliu în ajutorul lui Dante.

Ascultând-o pe Francesca povestind, Dante este foarte impresionat de cele ce spune ea:

În timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,
plângea cealaltă-atât, încît, de compasiune,
eu, ca-într-un somn de moarte fără vise,
cãzui cum cade-un trup ce moare. (Cântul V, 139-142)

Prin faptul că o ascultă cu adevărat şi simte compasiune faţă de ea şi faţă de Paolo, Dante îi ajută pe cei doi îndrăgostiţi să îşi recapete capacitatea de a-şi aminti şi le dă impulsul de a se elibera din Infern; şi totodată îşi salvează propriul suflet cuprins de pasiune.

Prin compasiune, Dante aduce în Infern forţa lui Christos; el face în lumea sa sufletească o faptă similară cu ceea ce a facut Christos după răstignirea pe cruce şi moarte, când „cu moartea pe moarte călcând” a coborât în Infern, în lumea celor damnaţi şi le-a redat demnitatea de Eu, posibilitatea sa se elibereze. Ca urmare, Dante poate merge mai departe să treacă şi de Purgatoriu şi să o întâlnească pe iubita sa Beatrice în Paradis. Compasiunea faţă de Francesca, faţă de sufletul cuprins de pasiune, este ceea ce îl ajută pe Dante să ajungă la Beatrice cea pură şi înţeleaptă. Din sufletul pasional se naste înţelepciunea: Lucifer este mântuit.

În cartea sa Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii, vorbind despre unul dintre dialogurile lui Platon, Banchetul, Rudolf Steiner explică cum înţeleapta preoteasă Diotima, pe care Socrate o întâlneşte în plan fizic şi cu care are o discuţie profundă, este totodată şi cea care trezeşte „femeia lăuntrică înţeleaptă şi pură” din sufletul lui Socrate.

Coborârea lui Dante în Infern ne duce cu gândul la vechile misterii orfice din Grecia antică: Orfeu în Infern, încercând să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu eşuează în a o salva, datorită îndoielii care îi cuprinde sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa.

În evoluţia omenirii, era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul subnatural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală.

„Francesca sunt chiar eu”, ar putea spune omul zilelor noastre. Căci Francesca este şi o fiinţă arhetipală; ea reprezintă sufletul omului modern, prins între gândirea intelectului şi iureşul pasiunilor, dar tinzând mereu către iubire:

L’amor che muove il sole e l’altre stelle…

Iubirea ce mişcă soarele şi alte stele…(Cântul XXX, 145)

(scris de Delia Soare, in decembrie 2009, publicat în revista „Pământ iubit”)

Misiunea lui Eros

„Adevarata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinta iubita, de a o sustrage realmente mortii si degradarii, de a o regenera definitiv in frumusete.” (Vladimir Soloviov, in “Drama vietii lui Platon”)

Am citit de curand, cu uimire, admiratie dar si cu repros pe alocuri, carticica „Drama vietii lui Platon”, a filosofului crestin rus Vladimir Soloviov. Cumparata cu mult timp in urma, cartea mi-a atras atunci atentia datorita titlului deosebit, eu fiind dintotdeauna o admiratoare a lui Platon si dorind sa aflu cat mai multe despre “parintele fondator al idealismului”, cum il numeste Soloviov.

Unul din aspectele principale ale dramei vietii lui Platon, in viziunea filosofului rus, este neintelegerea de catre acesta a misiunii iubirii. El analizeaza “criza erotica” a inteleptului grec, presupusa a fi traita la mijlocul vietii sale, imortalizata in dialogurile “Phaidros” si “Banchetul”. Atat subiectul deosebit, cat si buna dispozitie luminoasa si bucuria de a trai, le detaseaza net, in viziunea sa, de restul Dialogurilor platoniciene.

Cele doua lumi, in conceptia lui Platon

Soloviov porneste in a arata prapastia uriasa ce se casca intre cele doua lumi in conceptia lui Platon: lumea materiala, concreta, dar iluzorie si trecatoare, continand viata trupeasca, si lumea ideilor, transcendenta, in care se afla tot ceea ce este autentic, etern, pur. Fondator al unui idealism dualist, Platon pare ca nu reuseste sa intinda o punte adevarata intre aceste lumi. Omul insusi, apartinand ambelor lumi, este dual in fiinta sa si trebuie sa isi rezolve in sine aceasta problema. Pentru Platon, rezolvarea consta in aceea ca omul intelept si drept isi indreapta constienta in mod exclusiv spre lumea de dincolo, cea a ideilor, existenta de pe pamant fiind iluzorie si doar un mod de a muri treptat.

Scindarea se transpune si in conceptia despre iubire. Dupa cum remarca Soloviov, la Platon, orice fel de iubire trupeasca, indiferent de forma sa, este considerata de el ca fiind vulgara, nedemna de adevarata vocatie umana, spre deosebire de iubirea autentica, ideala sau celesta, de o mare valoare. Insa filosoful rus ia apararea iubirii carnale: “E drept ca pentru un pamantean, amandoua felurile de iubire au aceeasi origine si provin dintr-un singur si acelasi domeniu material; dar ce importanta are asta ? Stim ca cele mai frumoase flori si cele mai savuroase fructe cresc pe pamant si sub un pamant dintre cele mai impure, in plus fiind si ingrasat cu balegar. Aceasta nu le strica nici gustul si nici parfumul, chiar daca nu transmit un miros placut gunoiului ce nu-i innobilat de admirabilele plante ajutate de el sa creasca.” Din intunecimea materna senzoriala, principiul patern luminos poate scoate la iveala lumina, in masura in care el este cel ce predomina acest proces. In capitolul “Lumina venita din intuneric”, Soloviov aminteste de legea pamantului, in care, din putreziciune, din moarte, apar, prin efortul spiritual al omului, florile splendide si roadele nemuritoare ale vietii. Filosoful rus considera ca, pe malul erotismului ce i-a rapit fiinta pentru o perioada, Platon a facut sa creasca floarea stralucitoare si pura a teoriei sale despre iubire, nereusind insa sa mearga mai departe pana la roadele vii ale regenerarii spirituale.

Daimonul Eros uneste cele doua lumi

In ce consta splendida floare a teoriei platoniciene despre iubire ?

Intre „plenitudinea absoluta a lumii ideilor si vidul fiintarii muritoare”, Zeii au hotarat sa apara Eros, fiinta intermediara intre om si zei, cu misiunea de a arunca o punte intre cer si pamant, intre acestea si infern. Daimonul Eros, fiu al lui Poros (supraabundenta divina) si al Peniei (saracia materiala), este preotul natural suprem al divinitatii, este intermediarul, cel ce construieste poduri intre materie si spirit. Dupa Soloviov, problema e doar de a sti cum va folosi omul acest ajutor divin si cat din cele bune ceresti va trece el in existenta muritoare prin intermediul sau.

Cand Eros patrunde intr-un pamantean, acesta este transfigurat prin procesul indragostirii. Odata cu Eros patrunde in el un intreg continut al infinitului, simte o stare de implinire, de gratie, primeste un excedent de forte spirituale ca dar din partea lumii spirituale. Tot atunci incepe rivalitatea dintre cele doua parti ale fiintei sale: cea trupeasca si cea ideala, fiecare vrand sa foloseasca pentru sine acest dar deosebit. Avem odata omul condus de instincte, cel care vrea sa il foloseasca pe Eros inspre obtinerea placerii, repetand aceleasi fenomene trecatoare, simtind o sete permanenta si o foame fara sat. Aici, daimonul Eros este inlantuit in lumea simturilor, cu aripile taiate, legat la ochi si folosit pana la epuizarea darurilor sale. Si avem omul aflat deasupra instinctelor sale, in care Eros cel inaripat este dedicat sufletului superior rational. Aici Eros, ca puternica forta creatoare ce zamisleste necontenit, are la dispozitie domeniul de tranzitie dintre cele doua lumi, dintre materie si spirit: sufletul – domeniu pe care Platon il numeste frumusete. In acest loc din opera platoniciana lucrurile devin putin neclare, dupa parerea lui Soloviov. Ar putea fi vorba despre creatia artistica, dar se stie ca inteleptul grec nu era un adept al artelor plastice, mai ales de cand il intalnise pe maestrul sau Socrate si se orientase catre filosofie. Platon priveste opera lui Eros in suflete ca fiind o lucrare fundamentala, la fel de reala ca si procreerea in domeniul material, dar mult mai insemnata si potrivita demnitatii omului – fiinta rationala, inteleapta, dreapta.

Soloviov duce mai departe teoria lui Platon despre iubire

Pana aici ajunge Platon, pana la creatia intru frumusete a lui Eros. Teoria lui este frumoasa, nemaiauzita, dar neterminata. Daca Eros – iubirea erotica – este legatura dintre cele doua naturi ale omului, cea divina si cea muritoare, despartite in univers si reunite in om doar aparent , Soloviov duce ideea despre misiunea sa mai departe. El ajunge la concluzia ca opera lui Eros in om nu poate consta in nimic altceva decat in a face nemuritoare insasi natura muritoare a omului. “Misiunea lui Eros poate consta doar in a transmite nemurirea acelei parti din natura noastra care nu o poseda in sine, fiind in mod obisnuit absorbita de valul material al zamislirii si al mortii.”

Si in omul superior, aflat deasupra instinctelor sale, Eros creeaza ceva concret, ca si in cazul procrearii, caci Eros are legatura cu viata trupeasca totala. Desi nu o spune explicit, Soloviov face trimitere directa la construirea in om a corpului invierii: “Eros-ul uman superior trebuie sa aiba drept tel autentic regenerarea sau reinvierea vietii pentru eternitate in trupurile sustrase evolutiei materiei”.

Iubirea erotica, indiferent ca e indreptata inspre cele inferioare sau inspre cele sublime, are o natura specifica, ce o face diferita de orice alt tip de iubire (iubirea fata de Dumnezeu, fata de oameni in general, sau cea fata de parinti, iubirea fata de frati, cea pentru prieteni, iubirea de patrie, etc.). Ea este o iubire a trupului, ce aspira sa transmita corporalului viata reala intru frumusete, nemurire, unitate a fiintei. “Adevarata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinta iubita, de a o sustrage realmente mortii si degradarii, de a o regenera definitiv in frumusete.” (Soloviov)

Cele cinci cai ale iubirii

Cerul, pamantul si infernul il urmaresc pe om cu un interes deosebit din momentul in care Eros patrunde in el, fiecare dintre parti dorind sa castige in interesul sau abundenta de forte spirituale si fizice ce se manifesta atunci in cel indragostit. Soloviov distinge cinci cai ale iubirii erotice: 1) calea infernului, 2) calea animalica a omului supus total instinctelor sale, 3) calea casatoriei, 4) calea ascetica si 5) “calea perfecta si definitiva a iubirii ce regenereaza si indumnezeieste”. Pe primele doua le considera nedemne de om; cea de-a treia, a casatoriei, este o cale nobila, in care ratiunea predomina asupra instinctelor si pasiunilor; a patra, calea ascetismului, numita si monahala sau angelica, desi spirituala, nu este totusi cea mai inalta; iar pe a cincea cale el o vede ca fiind cel mai mare ideal pentru om.

Daca omul poate alege calea angelica, cea a ascetismului impus, devenind astfel precum ingerii, totusi se stie ca nu acesta este idealul cel mai inalt al fiintei umane, facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. In acest context, ingerii sunt doar slujitorii lui Dumnezeu. Insa dinainte de timpuri „Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea sa, l-a creat barbat si femeie”. Nu barbat sau femeie, ci amandoua odata: omul androgin. Deci, ceea ce trebuie restaurat in om, prin a cincea cale a iubirii erotice, este omul integral, ceea ce implica unirea pozitiva a principiilor masculin si feminin. Este vorba de restaurarea spiritual-corporala a omului, la care omul trebuie sa participe activ. “Calea iubirii superioare, unind perfect masculinul cu femininul si spiritualul cu corporalul, este necesarmente uniunea sau interactiunea dintre divin si uman, cu alte cuvinte e un proces divino-uman.” “Iubirea, cu intelesul de patos erotic, a avut intotdeauna drept obiect carnalul; dar un carnal demn de iubire, adica frumos si nemuritor, nu iese asa cum era din pamant si nu cade de-a gata din cer; el se dobandeste printr-un efort spiritual si fizic, divin si uman.” (ambele citate din Soloviov)

Soloviov spune unde trebuie sa se ajunga pe a cincea cale, dar nu spune si cum se poate realizeaza aceasta. Omul liber – „liber” in sensul dat de Rudolf Steiner, in „Filosofia Libertatii” – stie, prin intermediul fanteziei morale, cum sa realizeze aceasta nobila misiune. Un raspuns vag ar putea fi: prin iubirea de cuplu autentica, sau prin initiere (ceea ce am incercat sa descriu si in articolul meu Mitul sufletelor-pereche); filosoful rus nu da un raspuns concret aici. Este o problema individuala a fiecarui om, odata ajuns la acest punct in dezvoltarea sa sufleteasca.

In apararea lui Platon

Zamislirea intru frumusete a lui Platon presupune o realizare perceptibila a idealului, dar, dupa Soloviov, Platon ar fi lasat ideea sa zamisleasca doar in speculatie, neputand sa o duca la indeplinire. Critica sa asupra lui Platon merge mai departe, pana la a-l caracteriza drept mediocru ca barbat, chiar ratat in plan personal, in ciuda genialitatii sale in sfera ideilor. Aici este momentul in care eu, citind cartea sa, m-am intristat si m-am revoltat. Am de adus doua idei in apararea lui Platon.

Prima, trebuie tinut cont ca Platon este un precursor al crestinismului. Intiat in Misteriile antice, el a trait inainte de Christos si nu se legase inca de curentul crestinismului. Regenerarea, resurectia materiei prin iubire, asa cum o numeste Soloviov, a aparut ca posibilitate in lume odata cu Misteriul de pe Golgotha si a patruns sufletele umane si implicit modul de a gandi al filosofilor crestini, cum este si filosoful rus. El a putut intelege astfel taina invierii, prin care tot ce fiinteaza in lume trece prin moarte si prin inviere. De aceea, judecata sa asupra teoriei lui Platon, cum ca aceasta ar fi neterminata, nu este justa, Platon daruind lumii teoria iubirii intr-un mod absolut minunat, pana la punctul la care era posibil sa o duca la acea vreme.

Cea de-a doua idee este ca in “Drama vietii lui Platon”, Vladimir Soloviov “si-a incifrat cautarile si esecurile dramatice” (Ion Ianosi). Dincolo de modul extraordinar in care a dus ideea iubirii pana la capat, Soloviov se infatiseaza privirii sufletesti tot ca un idealist aflat in cautarea si rezolvarea problematicii existentiale a iubirii erotice. De aici apare caracterul subiectiv al modului in care folosoful rus percepe iubirea platoniciana, el proiectandu-si propriile dileme si nemultumiri asupra inteleptului grec si a operei sale. Conceptia despre lume a lui Platon a dat nastere la multe intelegeri eronate de-a lungul vremii.

Totusi, despre Vladimir Soloviov, amintit adesea in conferintele sale, Rudolf Steiner spunea: “Dintre toti cei care nu au fost departe de Stiinta Spirituala, filosoful rus este cel care ajunge la ideea cea mai avansata despre Christos.” (GA 121)

Si in final, inchei tot cu cuvintele lui Rudolf Steiner, pentru a restabili adevarul despre ceea ce inseamna de fapt iubirea platonica: “In conceptia despre lume a lui Platon patrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rau inteles si rau folosit: termenul de iubire platonica. Iubirea spiritualizata, care s-a dezbracat in gradul cel mai inalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, aceasta daruire spiritualizata fata de lume, fata de viata, fata de om, fata de Dumnezeu, fata de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent in conceptia platoniciana despre viata” (GA 238). (Delia Soare, octombrie 2011)

„Omul în căutarea sensului vieţii”

Ce face o fiinţă umană când “nu mai are nimic de pierdut, în afară de această viaţă ridicol de despuiată” ?

În cartea sa Omul în căutarea sensului vieţii, Viktor E. Frankl, psihoterapeut şi scriitor, descrie cu onestitate şi simplitate emoţionante trăirile sale ca deţinut în lagărele morţii de la Auschwitz, vreme de mai mulţi ani, timp în care a trecut prin orori greu de imaginat. În lagărul de concentrare totul conspira la a-l face pe deţinut să îşi piardă orice urmă de speranţa, orice voinţa de a mai trăi. Dar un lucru îi rămâne omului, ultima dintre libertăţile umane, ceva ce nu-i poate lua nimeni: „capacitatea de a-şi alege atitudinea într-un anumit set de împrejurări”. Foamea, umilinţele îndurate, teama de a fi exterminat în orice moment, mânia adâncă au fost totuşi suportabile pentru el datorită amintirii însufleţite şi pline de iubire a soţiei iubite, încrederii sale în sinele etern al fiinţei umane, simţului umorului sau frumuseţii vindecătoare a vreunui colţ de natura.

În lagăr, oamenii ca el, intelectuali cu o constituţie fizică mai delicata, dar cu o viaţă sufletească intensă, reuşeau să se retragă uneori din ambianţa teribilă din jurul lor într-o viaţă lăuntrică plină de bogăţie, de libertate a spiritului. Aşa se explică aparentul paradox că astfel de oameni rezistau mai bine ororilor decât ceilalţi, mai robuşti.

Mergând printre bolovani spre locul de muncă, tremurând în întuneric şi frig, mânat de la spate de loviturile paznicilor din lagăr, Viktor Frankl trăia în acelaşi timp într-o altă realitate, în care chipul iubitei îi apărea într-o lumina suprapământeană, vorbindu-i şi încurajându-l cu iubire. În astfel de momente el a avut revelaţia că izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste. “Sufletul meu era încă agăţat de chipul soţiei mele. Un gând îmi trecu prin minte: nici măcar nu ştiam dacă mai era în viaţă. Ştiam un singur lucru – un lucru pe care îl învăţasem deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în sinele său lăuntric.” “Dacă aş fi ştiut în clipele acelea că soţia mea era moartă, cred că aş fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplarii chipului ei, iar conversaţia mea lăuntrică ar fi fost la fel de vie si de îndestulătoare. Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este mai tare ca moartea. “

El a fost dintre deţinuţii care au ales să îşi păstreze demnitatea, să nu îşi uite condiţia de om, găsind un sens mai înalt în suferinţă şi reuşind să se ridice deasupra unei sorţi potrivnice. Aceste momente când omul se ridică deasupra greutăţilor sorţii nu sunt totuşi suficiente pentru a susţine voinţa de a trai, pâna ce omul nu găseşte un înţeles mai cuprinzător suferinţei sale, aparent lipsită de sens. Viktor Frankl şi-a luat ca motto de viaţă ceea ce spunea Nietzsche: “Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice”. Când dr. Frankl a fost deportat în lagărul de la Auswichz, i-a fost confiscat un manuscris pe care tocmai urma să îl publice, o introducere în metoda sa, logoterapia. Dorinţa sa de a rescrie manscrisul l-a ajutat să supravieţuiască ororilor lagărului. Bolnav de febra tifoidă, a aşternut în scris, pe diferite bucăţele de hârtie, multe notiţe care să îl ajute mai târziu la refacerea manuscrisului. Convingerea sa a fost că tocmai această refacere a manuscrisului, realizată în barăcile întunecoase din lagărul de concentrare, l-a ajutat să reziste şi să supravieţuiască condiţiilor îngrozitoare şi bolii nemiloase.

Titlul original al cărţii a fost: A spune da vieţii în orice condiţii: o experienţă psihologică în lagărul de concentrare. Structurată în două părţi, prima parte este dedicată experienţei din lagăr, iar cea de-a doua descrie logoterapia pe scurt. Intenţia declarată a autorului când a scris această carte a fost să îi comunice cititorului, prin intermediul unui exemplu concret precum experienţa din lagăr, faptul că viaţa îşi păstrează un sens potenţial în orice condiţii, chiar şi în cele mai nefericite. Succesul avut de carte, vândută în milioane de exemplare în întreaga lume, autorul l-a explicat drept expresie clară a suferinţei vremurilor noastre, când atâţia oameni întind mâna după o carte al cărei titlu promite să dea un răspuns la întrebarea “care este sensul vieţii ?”.

Născut la Viena într-o familie evreiască, Viktor Frankl a studiat medicina, specializându-se în neurologie şi psihiatrie. Timp de patru ani a lucrat la Spitalul General din Viena, la “Pavilionul sinucigaşilor”, tratând depresiile dificile ale pacienţilor săi. Punând stăpânire pe Viena, naziştii i-au interzis să mai trateze pacienţii din rasa ariană, considerându-l nedemn datorită identităţii sale evreieşti. Ulterior a devenit şeful departamentului neurologic al spitalului Rotshchild, singurul în care evreii erau admişi. De mai multe ori, opiniile sale medicale au salvat pacienţi care urmau să fie eutanasiaţi, conform programului nazist de “igienzare rasială” iniţiat de Hitler. La vârsta de 36 de ani s-a căsătorit cu Tilly Grosser, iar la 37 de ani a fost deportat în lagăr, aceeaşi soartă împărtăşind şi soţia şi părinţii săi. Experienţa sa de 3 ani petrecuţi în lagărele de concentrare şi în special perioada plină de suferinţă şi teroare din ultimele 6 luni din lagărele de la Auschwitz şi Dachau, când a fost simplu muncitor-sclav, aşteptându-se în orice moment să fie exterminat, l-a condus la a-şi dezvolta metoda sa de terapie prin voinţa de sens – logoterapia. Ideea care a stat la baza logoterapiei este că chiar şi în cele mai absurde, dureroase şi dezumanizante situaţii viaţa are un sens, chiar şi în mijlocul unei suferinţe extreme; suferinţa însăşi are un sens.

Viktor Frankl a întemeiat cea de-a treia şcoala vieneză de psihoterapie, logoterapia, după cea freudiană şi cea adleriană. Despre psihanaliza lui Freud am auzit cu toţii. Dar despre logoterapie, versiunea modernă şi personalizată de analiză existenţială a lui dr. Viktor Frankl, se ştie mult mai puţin. Dacă metoda lui Freud consideră drept cauză a nervozelor frustrarea din viaţa sexuală, logoterapia consideră drept cauză principală a nevrozelor frustrarea “voinţei de sens”, considerând că mai multe feluri de nevroze se datorează eşecului pacientului de a găsi un sens pentru propria existenţă şi un sentiment de responsabilitate pentru acesta.

Sănătatea mintală a omului se menţine tocmai prin tensiunea sufletească dintre ceea ce este omul şi ceea ce trebuie el să devină, prin strădania sa de a-şi realiza treptat potenţialului intrinsec al fiinţei sale. Fiecare situaţie de viaţă reprezintă o provocare şi o problemă pe care omul trebuie să o rezolve. În opinia dr. Frankl, omul nu trebuie să întrebe care e sensul vieţii sale, ci mai degrabă să recunoască faptul că viaţa este cea care îl întreabă pe el aceasta: care e sensul pe care el îl dă în orice moment vieţii sale. Pe scurt, fiecare om este chestionat de către viaţă şi poate răspunde vieţii doar devenind responsabil pentru propria viaţă. Astfel, logoterapia vede în responsabilitate însăşi esenţa existenţei umane. Este demnă de menţionat aici şi plină de semnificaţii propunerea dr. Frankl ca Statuia Libertăţii de pe Coasta de Est a Statelor Unite să fie completată de către o Statuie a Responsabilităţii pe Coasta de Vest – proiect care este în desfăşurare.

Dar dr. Frankl atrage atenţia că nimeni nu poate spune altcuiva care este sensul vieţii sale, fiecare om trebuie să şi-l găsească pentru el însuşi şi să accepte responsabilitatea pe care i-o delegă propriul răspuns. Acest sens al vieţii sale trebuie descoperit mai degrabă în lume decât în omul însuşi sau în sufletul său, adică omul să nu rămână un sistem închis în el. Este vorba aici despre transcederea de sine a existenţei umane, ieşirea în lume prin depăşirea egoismului: de exemplu, un ţel care trebuie îndeplinit, sau o persoană pe care să o cunoască cu adevărat. Cu cât omul se uită mai mult pe sine dăruindu-se unei cauze mai înalte pe care o slujeşte sau unei persoane pe care o iubeşte, cu atât el devine mai om, îşi exprimă tot mai mult în lume potenţialul său.

Logoterapeutul se ocupă de sensul care dormitează în fiecare situaţie de viaţă căreia omul trebuie să îi facă faţă. Acest sens se exprimă în lucruri concrete, aici, pe pământ – şi omul trebuie să devină conştient de ceea ce se poate face într-o anumită situaţie dată.
Conform logoterapiei, există trei căi principale pe care se ajunge la sens în viaţă. Prima constă în a crea ceva în lume sau a săvârşi o faptă. A doua, în dragostea pentru un alt om. Iar a treia – şi cea mai importantă – este transformarea unei tragedii personale într-o victorie, ridicarea deasupra suferinţei, deasupra unei sorţi care nu mai poate fi schimbată, dar în care omul alege să se depăşească pe sine, să se transforme, el fiind astfel “demn de suferinţa sa” . În aceeaşi idee, Rudolf Steiner spunea: “Dacă există ceva mai puternic decât destinul, acesta este omul care reuşeşte să îşi poarte destinul cu demnitate.”

Ca psihoterapeut, Victor Frankl s-a străduit în permanenţă să afle cum pot fi ajutaţi oamenii să dobândească acel ceva specific uman, să intre în contact cu acea parte deosebită de libertate lăuntrică şi demnitate. Dar în final este alegerea fiecărui om de a-şi exprima sau nu latura sa profund umană: “Omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a facut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemeni porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca nişte sfinţi. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte.”

Alături de logoterapia fundamentată de Viktor E. Frankl, se dezvoltă tot mai mult în lume o metodă nouă: consilierea biografică. Având aceleaşi principii de bază ca şi logoterapia, dar luând formă în contextul antroposofiei adusă de Rudolf Steiner, consilierea biografică este un ajutor nepreţuit în descoperirea “firului roşu” nevăzut şi plin de sensuri, ce străbate şi călăuzeşte viaţa fiecărui om. (Delia Soare, noiembrie 2010, publicat în revista „Pământ iubit”)