Category Archives: Biografii

Poza, ceasul, trenul şi seful sau despre prizonierat – de Verginia Petrovici

Posted on by
Reply

Şi-o fi închipuit Kafka, însinguratul şi neînţelesul, că, prin lucrările lui pline de un pesimism sumbru, ne dă o lecţie, peste vremi, de cum să nu devii captiv intr-o lume „ostilă” afirmării individualităţii, cum să trăieşti găsind misterul adevăratei întâlniri dintre oameni?

Discutam cu elevii mei de clasa a XI-a despre „Metamorfoza” lui Franz Kafka, nuvelă în care tânărul comis voiajor, Gregor Samsa, se trezeşte într-o dimineaţă preschimbat într-un gândac uriaş, gândac care priveşte în jur, gândeşte că de mult trebuia să fie în tren, se teme de ce va zice şeful arogant care stă cocoţat pe birou când vorbeşte cu subalternii şi-şi face socoteala că ar mai avea vreo 5-6 ani de robie ca să plătească datoriile familiei şi apoi să trăiască şi el liber. „Şi-apoi să vezi, ce mai viaţă!”, exclamă el visător.

Sorta lui e îngrozitoare: moare în singurătate, flămând, cu o rană produsă de lovitura de mătură aplicată de propriul tată, care vede în el doar gângania şi care răsuflă uşurat când acesta moare.Kafka - Metamorfoza

Dar dacă priveşti atent prin ochii uriaşului miriapod poţi să înţelegi cum a ajuns el în captivitate, cum s-a produs metamorfoza treptat. Deasupra mesei „sta atârnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciuliţă de blană în cap şi cu un boa de blană la gât: femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, până la cot”

E visul lui aurit de reclamă: odată cu blana poţi căpăta şi femeia aceea frumoasă. Nu are nici o prietenă reală la care să se gândească, căci e prea sărac ca să găsească una care cere un aşa standard de viaţă. Şi ambiţia lui este să ajungă acolo cu preţul renuntării la bucuriile simple şi a alergatului după câştig; plăteşte cu întreaga lui tinereţe.

Acesta e rolul reclamei: să creeze nevoi false, să manipuleze viaţa interioară, plantând acolo idoli care populează cerul speranţei cu iluzii, nelăsând loc idealurilor.

O reclamă „cinstită” prezintă produsul, cu calităţile lui, cu o poză sugestivă de cum arată, te invită să-l cumperi pentru ceea ce este el, nu prin asociere sugestivă cu alte valori: o maşină luxoasă, îţi aduce şi o femeie frumoasă, un pahar de lapte, nişte copii sănătoşi, o pastă de dinţi, o dentiţie impecabilă, o gumă de mestecat, un deodorant sau un parfum automat aduce şi partenerul dorit…

Totul a început de la fabricaţii americani de tigări care au apelat la nepotul marelui psihanalist Freud ca să facă o reclamă la ţigări, atrăgând noi clienţi: populaţia feminină.  Edward Bernays, într-o zi de iunie 1919, a ajuns în America, a adunat 100 de femei frumoase, le-a dat câte 50 de dolari, le-a pus câte o ţigară în mână şi le-a cerut să mărşăluiască prin New York, ca la o demonstraţie. A doua zi  pozele din ziare apăreau sub genericul: „Femeile arată torţele libertăţii”. Suficient ca vânzările să crească vertiginos în următoarele luni şi de atunci să facă tot mai multe victime.

Este începutul reclamei moderne care asociază viaţa de porniri inconştientă (în acest caz ţigara ca simbol masculin al puterii, al falusului, cu un element-simbol pentru o valoare socială (Statuia libertăţii cu facla în mână).

Al doilea element semnificativ al textului kafkian este trenul: eroul e disperat că l-a pierdut pe cel de ora cinci dimineaţa şi se gândeşte: „trebuie să mai îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor”.

Am fost invitata la o prezentare de produse la o reţea internaţională cu mari cifre de afaceri. Era ceva în stil american, „interactiv”, colorat de pasionalitate, apelând la dorinţele cele mai intime ale oamenilor: Cine vrea să fie sănătos? Cine cumpără produse din supermarket?  Cine vrea să aibă succes în afaceri? Şi mâinile se ridicau automat, dar a fost un moment de derută când am ridicat şi eu mâna, o dată, contrar aşteptărilor, ca demonstraţie că nu toţi pot fi manipulaţi în felul acela meschin.

Întreb şi eu acum: câţi dintre noi nu aleargă la o promoţie, la o ieftinire de mărfuri, nu dă din coate ca să promoveze într-o funcţie, nu luptă să prindă un post mai bine remunerat, să mai ia o diplomă, un certificat, nişte credite transferabile, să-şi facă relaţii sociale profitabile?

Nu-i o metaforă frumoasă, cea kafkiană, săritul dintr-un tren în altul, pentru acest mod de viaţă? Pânda permanentă de a prinde ceva mai „bun”, frica unei pierderi iremediabile dacă „nu eşti pe fază”, regretul de a nu fi fost suficient de ager să prinzi din zbor informaţia potrivită, toate aceste sentimente au consistenţa unor fiinţe ce ne populează lumea interioară, înrobindu-ne.

Şi care e consecinţa unui astfel de mod de a sări dintr-un tren în altul, decât că pierdem direcţia în care doream să mergem şi ne duce sistemul unde vrea el, fără măcar să observăm acest lucru. Dacă avem norocul de a ne doborî o boală, un accident sau de a ne scoate din iureşul caruselului un şomaj, ce facem? Intrăm în disperare, căutăm soluţii cât mai rapide ca să scăpăm de pacostea ce a dat peste noi, în loc să ne bucurăm că ni s-a dat şansa să privim la rostul alergăturii de până atunci şi să ne restructurăm interior, să ne revedem valorile, să ne evaluăm capacităţile, să muncim pentru a căpăta altele noi.

Lucrurile încep să se contureze tot mai evident, privind mesajul ce apare chiar din debutul nuvelei: omul e prins în plasa consumului, prin reclamele care creează iluzia unui viitor prosper, prosperitatea condiţionând fericirea, ca atare, sare dintr-un tren în altul, mereu cu sufletul la gură, nemaivăzând pe cei din jur cu adevărat, nemaifiind capabili să-şi creeze relaţii durabile şi profunde, iar deasupra capului său stă şeful.

Într-adevăr cu ierarhia socială nu te poţi pune! Şeful e şef! Dar cum te raportezi tu la el, stă în puterea ta să stabileşti. Eşti ascultător şi umil, gata să împlineşti toate ordinele idioate sau stai să te întrebi ce rost are ceea ce faci? Eşti tot timpul revoltat de ceea ce ai de făcut sau cauţi un sens mai înalt, superior la activitatea respectivă? Dacă tot eşti pus de soartă într-o asemenea situaţie ce ai de învăţat?

O poveste spune că un călător se opreşte lângă un pietrar şi-l întrebă de ce face acest lucru. „Pentru bani” i se răspunde. Întreabă pe un al doilea lucrător, iar acesta îi răspunde că o face pentru că e mândru că aparţine unei bresle vestite pentru măiestria ei de a ciopli în piatră. În schimb un al treilea îi spune că e bucuros să ridice o catedrală unde oamenii îl vor cinsti pe Marele Creator al lumii.

O altă istorioară vorbeşte despre un călugăr considerat de toţi ca fiind lipsit de minte şi pus la toate treburile „murdare”. Dar acesta în evlavia lui se ruga: „Aşa cum curăţ eu aceste podele şi toalete şi Domnul Iisus Cristos să cureţe sufletul meu de păcate.” „Aşa cum spăl eu vasele să limpezească şi Dumnezeu inima mea de gândurile rele.” Şi povestioara spune că acest călugăr a căpătat iluminarea, ajutând pe mulţi oameni să iasă din întuneric, aducând faima mănăstirii. E de altfel şi subiectul filmului lui Pavel Lunghin, „Ostrovul”.

Tot despre sensul mai înalt pe care fiecare om îl poate da la ceea ce e obligat să facă, vorbeşte şi Michael Ende in spendidul lui roman Momo. Măturătorul Beppo îşi făcea treaba cu multă dăruire, urmărind ritmul inimii, bucurându-se de micile detalii din peisaj, ajutându-si prietenii, dar pierde orice tragere de inimă din momentul în care se hotărăşte să economisească timpul, să câstige mai mult în speranţa de a o salva pe micuţa lui prietenă.

Cea mai recentă experienţă despre căutarea sensului am avut-o la întâlnirea cu Linda Thomas, în vara anului 2008, când a vizitat şcoala Waldorf din Iaşi. Mulţi oameni consideră curăţenia o activitate frustrantă, nerăsplătită, o necesitate care-ţi mănâncă timpul, o rutină obositoare. Cum putem să facem această muncă cu conştiinţă? Cum putem curăţi şi îngriji atât murdăria vizibilă cât şi cea invizibilă? Să nu ne “luptăm” cu murdăria, ci să învăţăm să o transformăm, să descoperim cum poate această activitate să fie o cale spre propria noastră dezvoltare – curăţenie şi ordine în spaţiu, în gânduri, în opţiunile de viaţă – acestea sunt întrebările pe care ea le pune participanţilor la atelierele ei de lucru, cât şi celor care solicită serviciile firmei ei.

Elveţianca a înfiinţat prima companie de curăţenie în 1988, utilizând doar produse ecologice. E responsabilă de curăţenia de la Goetheanum (Dornach) din 1993. Ţine conferinţe, workshopuri de curăţenie şi îngrijire, în întreaga lume.

Revenind la lucrarea lui Kafka, în cele din urmă, ochii nefericitului erou se îndreaptă speriaţi spre ceas: un obiect care marchează mecanic, necruţător trecerea timpului, pentru mulţi dintre contemporanii noştri cel mai urât accesoriu casnic, mai ales când sună luni dimineaţa deşteptarea.

Un astfel de detaliu te face să-ţi pui nişte întrebări fundamentale: De ce tot mai mulţi oameni spun: ”N-am timp”? De ce te simţi aşa ostenit la sfârşitul zilei? De ce ai sentimentul că săptămâna trece în zbor? Dar mai ales de ce poţi face liste întregi de activităţi şi „realizări” de-a lungul anilor, dar ai sentimentul inutilităţii, a vieţii care ţi-a scăpat printre degete?

Răspunsul l-a dat Michael Ende în romanul citat mai sus: cu cât doreşti să fii mai eficient, să economiseşi timpul, cu cât alergi mai mult, cu atât timpul se reduce, se închistează, deoarece timpul izvorăşte din inima fiecărui om şi o acţiune capătă valoare în timp numai dacă inima se leagă puternic de ea: cu bucuria sau tristeţea ei. Şi numai dacă gândirea poposeşte asupra rezultatelor, căutând sensul mai adânc al lucrurilor. Tot ce este viu are şi un ritm specific de dezvoltare; cu cât un lucru e mai frumos cu atât timpul de gestaţie e mai lung. Vezi trandafirul micului prinţ al lui St. Exupery.Timpul marcat de ceasuri e un timp mort, cel creat de inima omului e viu şi doar el se înveşniceşte.

Fotografia, trenul, şeful şi deşteptătorul – patru metafore care ne dau dimensiunea înrobirii noastre. Şi o lecţie de viaţă: nimic nu te poate face prizonier din afară, decât dacă te dai tu însuţi legat împrejurărilor, prin faptul că nu ai învăţat să-ţi gestionezi potenţialul de libertate cu care te-au înzestrat zeii cei buni.

Iar pierderea este cu atât mai mare dacă observi că acest mod de viaţă atrage după sine şi pierderea şansei adevăratei întâlniri cu cei din cercul destinului tău.

(articol de Verginia Petrovici, Iaşi, 31 ian. 2009)

 

Omul în căutarea sensului vieţii

Posted on by
Reply

Ce face o fiinţă umană când “nu mai are nimic de pierdut, în afară de această viaţă ridicol de despuiată” ?

În cartea sa Omul în căutarea sensului vieţii, Viktor E. Frankl, psihoterapeut şi scriitor, descrie cu onestitate şi simplitate emoţionante trăirile sale ca deţinut în lagărele morţii de la Auschwitz, vreme de mai mulţi ani, timp în care a trecut prin orori greu de imaginat. În lagărul de concentrare totul conspira la a-l face pe deţinut să îşi piardă orice urmă de speranţa, orice voinţa de a mai trăi. Dar un lucru îi rămâne omului, ultima dintre libertăţile umane, ceva ce nu-i poate lua nimeni: „capacitatea de a-şi alege atitudinea într-un anumit set de împrejurări”. Foamea, umilinţele îndurate, teama de a fi exterminat în orice moment, mânia adâncă au fost totuşi suportabile pentru el datorită amintirii însufleţite şi pline de iubire a soţiei iubite, încrederii sale în sinele etern al fiinţei umane, simţului umorului sau frumuseţii vindecătoare a vreunui colţ de natura.

În lagăr, oamenii ca el, intelectuali cu o constituţie fizică mai delicata, dar cu o viaţă sufletească intensă, reuşeau să se retragă uneori din ambianţa teribilă din jurul lor într-o viaţă lăuntrică plină de bogăţie, de libertate a spiritului. Aşa se explică aparentul paradox că astfel de oameni rezistau mai bine ororilor decât ceilalţi, mai robuşti.

Mergând printre bolovani spre locul de muncă, tremurând în întuneric şi frig, mânat de la spate de loviturile paznicilor din lagăr, Viktor Frankl trăia în acelaşi timp într-o altă realitate, în care chipul iubitei îi apărea într-o lumina suprapământeană, vorbindu-i şi încurajându-l cu iubire. În astfel de momente el a avut revelaţia că izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste. “Sufletul meu era încă agăţat de chipul soţiei mele. Un gând îmi trecu prin minte: nici măcar nu ştiam dacă mai era în viaţă. Ştiam un singur lucru – un lucru pe care îl învăţasem deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în sinele său lăuntric.” “Dacă aş fi ştiut în clipele acelea că soţia mea era moartă, cred că aş fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplarii chipului ei, iar conversaţia mea lăuntrică ar fi fost la fel de vie si de îndestulătoare. Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este mai tare ca moartea. “

El a fost dintre deţinuţii care au ales să îşi păstreze demnitatea, să nu îşi uite condiţia de om, găsind un sens mai înalt în suferinţă şi reuşind să se ridice deasupra unei sorţi potrivnice. Aceste momente când omul se ridică deasupra greutăţilor sorţii nu sunt totuşi suficiente pentru a susţine voinţa de a trai, pâna ce omul nu găseşte un înţeles mai cuprinzător suferinţei sale, aparent lipsită de sens. Viktor Frankl şi-a luat ca motto de viaţă ceea ce spunea Nietzsche: “Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice”. Când dr. Frankl a fost deportat în lagărul de la Auswichz, i-a fost confiscat un manuscris pe care tocmai urma să îl publice, o introducere în metoda sa, logoterapia. Dorinţa sa de a rescrie manscrisul l-a ajutat să supravieţuiască ororilor lagărului. Bolnav de febra tifoidă, a aşternut în scris, pe diferite bucăţele de hârtie, multe notiţe care să îl ajute mai târziu la refacerea manuscrisului. Convingerea sa a fost că tocmai această refacere a manuscrisului, realizată în barăcile întunecoase din lagărul de concentrare, l-a ajutat să reziste şi să supravieţuiască condiţiilor îngrozitoare şi bolii nemiloase.

Titlul original al cărţii a fost: A spune da vieţii în orice condiţii: o experienţă psihologică în lagărul de concentrare. Structurată în două părţi, prima parte este dedicată experienţei din lagăr, iar cea de-a doua descrie logoterapia pe scurt. Intenţia declarată a autorului când a scris această carte a fost să îi comunice cititorului, prin intermediul unui exemplu concret precum experienţa din lagăr, faptul că viaţa îşi păstrează un sens potenţial în orice condiţii, chiar şi în cele mai nefericite. Succesul avut de carte, vândută în milioane de exemplare în întreaga lume, autorul l-a explicat drept expresie clară a suferinţei vremurilor noastre, când atâţia oameni întind mâna după o carte al cărei titlu promite să dea un răspuns la întrebarea “care este sensul vieţii ?”.

Născut la Viena într-o familie evreiască, Viktor Frankl a studiat medicina, specializându-se în neurologie şi psihiatrie. Timp de patru ani a lucrat la Spitalul General din Viena, la “Pavilionul sinucigaşilor”, tratând depresiile dificile ale pacienţilor săi. Punând stăpânire pe Viena, naziştii i-au interzis să mai trateze pacienţii din rasa ariană, considerându-l nedemn datorită identităţii sale evreieşti. Ulterior a devenit şeful departamentului neurologic al spitalului Rotshchild, singurul în care evreii erau admişi. De mai multe ori, opiniile sale medicale au salvat pacienţi care urmau să fie eutanasiaţi, conform programului nazist de “igienzare rasială” iniţiat de Hitler. La vârsta de 36 de ani s-a căsătorit cu Tilly Grosser, iar la 37 de ani a fost deportat în lagăr, aceeaşi soartă împărtăşind şi soţia şi părinţii săi. Experienţa sa de 3 ani petrecuţi în lagărele de concentrare şi în special perioada plină de suferinţă şi teroare din ultimele 6 luni din lagărele de la Auschwitz şi Dachau, când a fost simplu muncitor-sclav, aşteptându-se în orice moment să fie exterminat, l-a condus la a-şi dezvolta metoda sa de terapie prin voinţa de sens – logoterapia. Ideea care a stat la baza logoterapiei este că chiar şi în cele mai absurde, dureroase şi dezumanizante situaţii viaţa are un sens, chiar şi în mijlocul unei suferinţe extreme; suferinţa însăşi are un sens.

Viktor Frankl a întemeiat cea de-a treia şcoala vieneză de psihoterapie, logoterapia, după cea freudiană şi cea adleriană. Despre psihanaliza lui Freud am auzit cu toţii. Dar despre logoterapie, versiunea modernă şi personalizată de analiză existenţială a lui dr. Viktor Frankl, se ştie mult mai puţin. Dacă metoda lui Freud consideră drept cauză a nervozelor frustrarea din viaţa sexuală, logoterapia consideră drept cauză principală a nevrozelor frustrarea “voinţei de sens”, considerând că mai multe feluri de nevroze se datorează eşecului pacientului de a găsi un sens pentru propria existenţă şi un sentiment de responsabilitate pentru acesta.

Sănătatea mintală a omului se menţine tocmai prin tensiunea sufletească dintre ceea ce este omul şi ceea ce trebuie el să devină, prin strădania sa de a-şi realiza treptat potenţialului intrinsec al fiinţei sale. Fiecare situaţie de viaţă reprezintă o provocare şi o problemă pe care omul trebuie să o rezolve. În opinia dr. Frankl, omul nu trebuie să întrebe care e sensul vieţii sale, ci mai degrabă să recunoască faptul că viaţa este cea care îl întreabă pe el aceasta: care e sensul pe care el îl dă în orice moment vieţii sale. Pe scurt, fiecare om este chestionat de către viaţă şi poate răspunde vieţii doar devenind responsabil pentru propria viaţă. Astfel, logoterapia vede în responsabilitate însăşi esenţa existenţei umane. Este demnă de menţionat aici şi plină de semnificaţii propunerea dr. Frankl ca Statuia Libertăţii de pe Coasta de Est a Statelor Unite să fie completată de către o Statuie a Responsabilităţii pe Coasta de Vest – proiect care este în desfăşurare.

Dar dr. Frankl atrage atenţia că nimeni nu poate spune altcuiva care este sensul vieţii sale, fiecare om trebuie să şi-l găsească pentru el însuşi şi să accepte responsabilitatea pe care i-o delegă propriul răspuns. Acest sens al vieţii sale trebuie descoperit mai degrabă în lume decât în omul însuşi sau în sufletul său, adică omul să nu rămână un sistem închis în el. Este vorba aici despre transcederea de sine a existenţei umane, ieşirea în lume prin depăşirea egoismului: de exemplu, un ţel care trebuie îndeplinit, sau o persoană pe care să o cunoască cu adevărat. Cu cât omul se uită mai mult pe sine dăruindu-se unei cauze mai înalte pe care o slujeşte sau unei persoane pe care o iubeşte, cu atât el devine mai om, îşi exprimă tot mai mult în lume potenţialul său.

Logoterapeutul se ocupă de sensul care dormitează în fiecare situaţie de viaţă căreia omul trebuie să îi facă faţă. Acest sens se exprimă în lucruri concrete, aici, pe pământ – şi omul trebuie să devină conştient de ceea ce se poate face într-o anumită situaţie dată.
Conform logoterapiei, există trei căi principale pe care se ajunge la sens în viaţă. Prima constă în a crea ceva în lume sau a săvârşi o faptă. A doua, în dragostea pentru un alt om. Iar a treia – şi cea mai importantă – este transformarea unei tragedii personale într-o victorie, ridicarea deasupra suferinţei, deasupra unei sorţi care nu mai poate fi schimbată, dar în care omul alege să se depăşească pe sine, să se transforme, el fiind astfel “demn de suferinţa sa” . În aceeaşi idee, Rudolf Steiner spunea: “Dacă există ceva mai puternic decât destinul, acesta este omul care reuşeşte să îşi poarte destinul cu demnitate.”

Ca psihoterapeut, Victor Frankl s-a străduit în permanenţă să afle cum pot fi ajutaţi oamenii să dobândească acel ceva specific uman, să intre în contact cu acea parte deosebită de libertate lăuntrică şi demnitate. Dar în final este alegerea fiecărui om de a-şi exprima sau nu latura sa profund umană: “Omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a facut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemeni porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca nişte sfinţi. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte.”

Alături de logoterapia fundamentată de Viktor E. Frankl, se dezvoltă tot mai mult în lume o metodă nouă: consilierea biografică. Având aceleaşi principii de bază ca şi logoterapia, dar luând formă în contextul antroposofiei adusă de Rudolf Steiner, consilierea biografică este un ajutor nepreţuit în descoperirea “firului roşu” nevăzut şi plin de sensuri, ce străbate şi călăuzeşte viaţa fiecărui om. (Delia Soare, noiembrie 2010, publicat în revista „Pământ iubit”)