Despre succes, esec si ‘acasa’

Transcrierea in limba romana a discursului lui Elizabeth Gilbert, de pe TED:

In urma cu cativa ani eram in aeroportul JFK aproape de momentul imbarcarii, cand am fost abordata de doua femei, care sper sa nu se supere daca le descriu ca fiind doua doamne mititele in varsta si foarte vorbarete, probabil americance cu origini italiene. Cea mai inalta vine drept la mine si incepe:”Draga, vreau sa te intreb ceva. Ai cumva de a face cu toata povestea cu „Mananca, roaga-te si iubeste” de care tot am auzit in ultima vreme ?” „Da”, am raspuns eu. Si ea chicoteste catre amica ei si ii spune” Vezi, ti-am spus eu , ea este aceea. Ea e fata care a scris cartea bazata pe filmul acela !”

(Rasete) Deci iata cine sunt eu. Si credeti-ma, sunt foarte recunoscatoare sa fiu acea persoana, pentru ca intreaga poveste cu „Mananca, roaga-te, iubeste” a fost o schimbare imensa in viata mea. Dar la fel de mult m-a lasat intr-o postura foarte delicata in a merge mai departe ca si scriitoare, incercand sa imi dau seama cum sa reusesc sa mai scriu vreodata o carte care sa ii mai placa vreunui cititor, pentru ca stiam deja dinainte ca toti cei care adorasera „Mananca, roaga-te, iubeste” vor fi nespus de dezamagiti de orice voi mai scrie apoi, caci nu va mai fi „Mananca, roaga-te, iubeste”, iar toti ceilalti care urasera cartea „Mananca, roaga-te, iubeste” vor fi de asemenea dezamagiti de orice voi mai scrie, pentru ca vor avea dovada ca sunt inca in viata :).

Deci stiam ca nu e nicio sansa sa castig si asta ma facea sa iau in serios pentru un timp ideea de a renunta la scris si sa ma mut intr-o tara in care sa cresc caini Corgi. Dar daca as fi facut asta, daca as fi renuntat, mi-as fi pierdut vocatia iubita, deci mi-am dat seama ca ce am de facut este sa gasesc o cale sa fac iar sa izvoreasca inspiratia pentru a scrie o noua carte, indiferent care vor fi inevitabilele efecte negative ale acestui lucru. Sau cu alte cuvinte, trebuia sa gasesc o cale sa ma asigur ca creativitatea mea va supravietui propriului ei succes. Si am reusit, intr-un final, dar am gasit solutia in cel mai neasteptat loc. Am gasit-o in lectiile pe care le invatasem cu mult timp in urma in viata, despre cum creativitatea poate supravietui propriilor sale esecuri.

Ca sa explic aceasta, singurul lucru pe care vreodata mi l-am dorit sa fiu in aceasta viata a fost sa devin scriitor. Am scris toata copilaria mea, toata adolescenta, iar pe vremea cand eram adolescenta trimiteam povestirile mele foarte proaste la „The New Yorker”, sperand sa fiu descoperita. Dupa colegiu, m-am angajat ca chelnerita la un restaurant si am continuat sa muncesc, sa scriu, sa ma straduiesc din greu sa fiu publicata – si sa tot esuez. Am esuat in a-mi publica scrierile pentru aproape sase ani.

Deci pentru aproape sase ani, in fiecare zi, nu ma astepta nimic altceva in cutia postala in afara de scrisori de respingere. Si era devastator pentru mine de fiecare data si de fiecare data ma intrebam daca ar trebui sa renunt odata si sa scap de aceasta suferinta. Dar apoi ma hotaram sa merg mai departe, de fiecare data in acelasi fel, spunandu-mi: „Nu renunt, ci ma intorc acasa”. Si trebuie sa intelegeti ca pentru mine, ‘a ma intoarce acasa’ nu insemna a ma intoarce la ferma familiei mele. Pentru mine, a ma intoarce acasa insemna sa ma intorc la activitatea de a scrie, pentru ca scrisul era casa mea, pentru ca iubeam scrisul mai mult decat uram esecul scrierilor mele, ceea ce este acelasi lucru cu a spune ca iubeam scrisul mai mult decat imi iubeam ego-ul, ceea ce in final inseamna ca iubeam a scrie mai mult decat ma iubeam pe mine insami. Si astfel am reusit sa trec peste esecuri.

Dar lucrul ciudat este ca 20 de ani mai tarziu, de-a lungul perioadei nebunesti cu „Mananca, roaga-te, iubeste”, m-am trezit identificandu-ma din nou cu acea tanara chelnerita ale carei scrieri nu erau publicate, gandindu-ma la ea in mod constant si fiind din nou una cu ea, ceea ce nu avea oricum niciun sens rational, pentru ca vietile noastre nu puteau sa fie mai diferite de atat. Ea esua tot timpul. Eu aveam succes dincolo de cele mai nebunesti asteptari ale mele. Nu aveam nimic in comun. Atunci cum de simteam ca eram ea din nou ?

Si s-a intamplat numai cand am inceput sa deslusesc si am inteles in sfarsit strania si neasteptata conexiune psihologica ce exista in vietile noastre intre modul in care experimentam marile esecuri si cel in care experimentam marile succesuri.

Deci ganditi-va la asta in urmatorul mod: De obicei, traiti in mijlocul acestui lant de experiente omenesti unde totul este normal si linistit si obisnuit, dar esecul va catapulteaza deodata abrupt departe de toate acestea, in marele intuneric al dezamagirii. Succesul te catapulteaza la fel de abrupt, dar la fel de departe de viata obisnuita, intr-o zona orbitoare de faima si recunoastere si lauda. Si una dintre aceste extreme este vazuta obiectiv de catre lume ca fiind rea, iar cealalta extrema este vazuta obiectiv de catre lume ca fiind buna – dar subconstientul vostru este complet incapabil sa discearna diferenta intre bine si rau. Singurul lucru pe care il poate discerne este valoarea absoluta a acestui salt emotional, distanta exacta cu care te-ai indepartat de tine insuti. Si este acelasi pericol in ambele cazuri pentru tine, sa te pierzi in  zonele nestiute ale sufletului.

Dar in ambele cazuri exista acelasi remediu pentru vindecarea de sine, si acesta este ca tu trebuie sa te intorci acasa cat de rapid si de lin poti, si daca te intrebi ce inseamna ‘acasa’ pentru tine, iata o indicatie: ‘acasa’ este pentru tine ceva in aceasta lume pe care il iubesti mai mult decat pe tine insuti. Poate fi creativitatea, poate fi familia, a inventa ceva, aventura, credinta, slujirea, poate fi sa cresti catei Corgi, nu stiu, dar ‘acasa’ este acel loc caruia ii dedici energiile cu atata devotament incat rezultatele finale ale acestui lucru nici nu mai conteaza.

Pentru mine, ‘acasa’ a insemnat intotdeauna scrisul. Deci dupa succesul straniu ce m-a derutat atat de mult in urma publicarii cartii „Mananca, roaga-te, iubeste”, am realizat ca tot ceea ce am de facut mereu este exact acelasi lucru pe care il faceam pe cand eram la fel de dezorientata si de derutata ca urmare a esecurilor. Tot ce a trebuit sa fac a fost sa ma intorc iar la scris si asa s-a intamplat ca, in 2010, am putut sa public din nou temuta continuare a cartii „Mananca, roaga-te, iubeste”. Si stiti ce s-a intamplat cu acea carte ? A fost un mare succes, si asta a fost bine. De fapt, chiar m-am simtit intarita, pentru ca am stiut ca am destramat vraja si ca mi-am gasit drumul spre casa in a scrie din pura iubire pentru scris. Si am stat ‘acasa’ si am scris inca o carte care a fost foarte bine primita, ceea ce este foarte frumos, dar nu acesta este ideea principala. Ideea de baza este ca scriu o noua carte acum, si dupa aceea o sa scriu inca una si tot asa, si unele or sa fie esecuri, altele reusite si tot asa, dar eu voi fi intotdeauna in siguranta in locul in care traiesc cu adevarat.

Iata, eu nu stiu in ce loc locuiesti tu cu adevarat, dar stiu ca este ceva in lume asta pe care tu il iubesti mai mult decat pe tine insuti. Ceva valoros, desigur, deci dependentele si infatuarea nu se iau in considerare, pentru ca toti stim ca acestea nu sunt locuri sigure pentru a trai. Corect ? Singura provocare este ca tu trebuie sa iti identifici cel mai pretios si bun lucru pe care il iubesti cel mai mult, si apoi sa iti construiesti casa ta chiar acolo si sa nu te ratacesti de el.

Si daca intr-o zi vei fi smuls de casa ta de vreun mare esec sau de vreun mare succes, tot ce ai de facut este sa te straduiesti sa ajungi acasa din nou prin singurul fel in care acest lucru a fost facut, prin a pune picioarele pe pamant si a face cu daruire si devotament si respect si reverenta orice te cheama prin iubire in continuare, in acel loc care este ‘acasa’ pentru tine.

Doar faci aceasta si continui sa o faci din nou si din nou, si iti promit, din multa experienta pe care o am in acest domeniu, te pot asigura ca daca faci asta, totul va fi bine pana la urma. Multumesc. (Aplauze)  (traducere de Delia Soare)

Despre profesie şi vocaţie – Georg Kuhlewind

„Omul modern s-a dezvăţat cu totul de bucuria cauzată de propria-i activitate, de bucuria muncii. Munca: un rău inevitabil; sau – munca: o faptă de egoism – între aceste două concepţii extremiste, care spun de fapt acelaşi lucru, se află un gest uitat: bucuria de a făptui.

Putem îndrăgi fapta, activitatea, numai dacă ceea ce facem realizăm total şi complet. Tot ceea ce facem cu un interes divizat, distrat, este resimţit întotdeauna drept povară. Multe profesiuni au devenit astăzi atât de lipsite de sens, încât omul nu se mai poate dărui cu trup şi suflet sarcinilor ce-i revin. În asemenea cazuri el trebuie, pe lângă activitatea profesională, să facă şi alte lucruri, cărora să se poată dărui total.”

„Profesiunea unui om este adeseori, în zilele noastre, o sursă de probleme, inclusiv de natură sufletească. Azi găsim foarte rar, mai ales printre tineri, oameni care au o “vocaţie” precisă, care simt că au talent numai pentru o anumită ocupaţie, mult mai mult decât pentru oricare alta. Există, desigur, oameni care n-ar putea îmbrăţişa altă meserie decât pe aceea de pianist sau de medic, însă cea mai mare parte a lor ar putea deveni la fel de bine ingineri constructori de maşini, dascăli sau funcţionari la bancă, dar si patroni ai unor magazine cu articole sportive. Talentul nu mai este atât de specific, înclinaţia pentru o anumită carieră nu mai este atât de conturată ca la generaţiile mai vechi. De aceea alegerea meseriei este dificilă şi, pe de altă parte, şi satisfacţiile profesionale se întâlnesc rar. Omul nu-şi mai iubeşte meseria. Din această cauză interesul este comutat pe succesul financiar sau social, iar insatisfacţia rămâne: meseria nu-i mai umple viaţa. La aceasta se adaugă faptul că în epoca actuală omul are mai mult timp liber. Totuşi nu ştie ce să facă cu acesta şi din această cauză îl asimilează atât de total programului de lucru, încât şi acest timp îl petrece într-o atmosferă de grabă şi de nelinişte.

Când alegerea meseriei este dificilă, din cauză că omul nu mai simte o înclinaţie pentru o ocupaţie anume, sau când el este deja angajat pe calea unei cariere care nu-l satisface deloc sau îl satisface într-o măsură insuficientă – dar nici nu cunoaşte altă meserie care i s-ar potrivi mai bine -, atunci este momentul ca el să-şi mute centrul de greutate al vieţii şi să-şi caute satisfacţia pe un alt tărâm. Acesta este un motiv pentru care hobby-urile sunt atât de răspândite.

Oamenii care nu găsesc nicio meserie potrivită pentru ei nu sunt mai puţin valoroşi decât ceilalţi, cum s-ar putea crede. Cu siguranţă că au şi ei un interes anumit, numai ca el este de cele mai multe ori şi ascuns. Nici ei nu ştiu să-l exprime şi, de altfel, nici nu poate fi găsit în cadrul marilor “oferte”. Pe de altă parte, oamenii respectivi nu sunt în stare să-l recunoască. (…) Oamenii au ajuns la nesiguranţă lăuntrică din cauză că regulile şi punctele de sprijin tradiţionale ale vieţii se clatină. Când port înlăuntrul meu o nesiguranţă arzătoare – ce sens are totul ? – cum ar putea să mă împlinească o meserie sau alta ? În vremurile mai vechi, de aceste probleme existenţiale se ocupau doar câţiva “aleşi”. În zilele noastre există foarte mulţi “aleşi” fără ca ei s-o ştie. În rândurile omenirii a avut loc o dezvoltare deosebit de puternică a conştientei, cu consecinţe atât pozitive, cât şi negative. Mulţi oameni nutresc interes faţă de asemenea probleme. Idealul ar fi ca ei să se ocupe în mod obiectiv de ele în timpul liber, în loc să şi-l petreacă prin exercitarea unui hobby obişnuit. Aceste întrebări sunt cealaltă latură a cunoaşterii de sine şi contribuie la dobândirea acesteia. Omul înţelege astfel mai bine situaţia omenirii, pe a sa proprie şi ajunge la o vieţuire reală de sine. Se cunoaşte pe sine în calitate de fiinţă cunoscătoare, până ce a eliminat orice nesiguranţă. Atunci el poate excela în practicarea meseriei sale care, în sine, nu-i aduce satisfacţie, fără a mai urmări prin ea scopuri colaterale cum ar fi confirmarea propriei valori. Este foarte bine dacă găsim mulţumire în meseria noastră. Dar dacă aceasta o găsim nu în ceea ce facem pe tărâm profesional – tratarea bolnavilor în cazul medicului, predarea în cazul dascălului, pantoful de calitate în cazul pantofarului – , ci în “succes”, atunci calitatea muncii noastre nu este garantată. Există cazuri – dupa cum se ştie – în care succesul nu merge întotdeauna mână în mână cu calitatea produsului sau a prestaţiei. În cazul oamenilor pe care i-am caracterizat aici, este timpul ca ei să se ocupe de probleme general-umane: Cine este omul ? Ce este destinul ? Ce înseamnă evoluţia lumii ? Ce este spiritul ? sau: Ce este vorbirea ? Un efect al acestui lucru este că ei nu vor avea rezultate mai rele pe tărâm profesional, dimpotrivă.”

(Selecţiuni din cartea „De la normal la sănătos”, de Georg Kuhlewind)

Georg Kuhlewind (1924-2006) s-a născut în Ungaria şi a studiat ştiinţele naturii, lucrând apoi în cercetare şi predând la universitate. Fiind interesat de cercetări în domeniul spiritual, a studiat psihologia, istoria religiilor, antroposofia, budismul Zen. A cercetat fenomenologia stărilor de conştienţă, meditaţia, educarea gândirii, pe care le-a şi practicat în mod intens şi despre care a ţinut numeroase prelegeri. A condus seminare şi grupe de lucru în întreaga lume. A publicat numeroase cărţi cu această tematică.

Cartea sa „De la normal la sănătos” a aparut de curând în limba română la editura Univers Enciclopedic si v-o recomand din toată inima.