Transcrierea in limba romana a discursului lui Elizabeth Gilbert, de pe TED:
In urma cu cativa ani eram in aeroportul JFK aproape de momentul imbarcarii, cand am fost abordata de doua femei, care sper sa nu se supere daca le descriu ca fiind doua doamne mititele in varsta si foarte vorbarete, probabil americance cu origini italiene. Cea mai inalta vine drept la mine si incepe:”Draga, vreau sa te intreb ceva. Ai cumva de a face cu toata povestea cu „Mananca, roaga-te si iubeste” de care tot am auzit in ultima vreme ?” „Da”, am raspuns eu. Si ea chicoteste catre amica ei si ii spune” Vezi, ti-am spus eu , ea este aceea. Ea e fata care a scris cartea bazata pe filmul acela !”
(Rasete) Deci iata cine sunt eu. Si credeti-ma, sunt foarte recunoscatoare sa fiu acea persoana, pentru ca intreaga poveste cu „Mananca, roaga-te, iubeste” a fost o schimbare imensa in viata mea. Dar la fel de mult m-a lasat intr-o postura foarte delicata in a merge mai departe ca si scriitoare, incercand sa imi dau seama cum sa reusesc sa mai scriu vreodata o carte care sa ii mai placa vreunui cititor, pentru ca stiam deja dinainte ca toti cei care adorasera „Mananca, roaga-te, iubeste” vor fi nespus de dezamagiti de orice voi mai scrie apoi, caci nu va mai fi „Mananca, roaga-te, iubeste”, iar toti ceilalti care urasera cartea „Mananca, roaga-te, iubeste” vor fi de asemenea dezamagiti de orice voi mai scrie, pentru ca vor avea dovada ca sunt inca in viata :).
Deci stiam ca nu e nicio sansa sa castig si asta ma facea sa iau in serios pentru un timp ideea de a renunta la scris si sa ma mut intr-o tara in care sa cresc caini Corgi. Dar daca as fi facut asta, daca as fi renuntat, mi-as fi pierdut vocatia iubita, deci mi-am dat seama ca ce am de facut este sa gasesc o cale sa fac iar sa izvoreasca inspiratia pentru a scrie o noua carte, indiferent care vor fi inevitabilele efecte negative ale acestui lucru. Sau cu alte cuvinte, trebuia sa gasesc o cale sa ma asigur ca creativitatea mea va supravietui propriului ei succes. Si am reusit, intr-un final, dar am gasit solutia in cel mai neasteptat loc. Am gasit-o in lectiile pe care le invatasem cu mult timp in urma in viata, despre cum creativitatea poate supravietui propriilor sale esecuri.
Ca sa explic aceasta, singurul lucru pe care vreodata mi l-am dorit sa fiu in aceasta viata a fost sa devin scriitor. Am scris toata copilaria mea, toata adolescenta, iar pe vremea cand eram adolescenta trimiteam povestirile mele foarte proaste la „The New Yorker”, sperand sa fiu descoperita. Dupa colegiu, m-am angajat ca chelnerita la un restaurant si am continuat sa muncesc, sa scriu, sa ma straduiesc din greu sa fiu publicata – si sa tot esuez. Am esuat in a-mi publica scrierile pentru aproape sase ani.
Deci pentru aproape sase ani, in fiecare zi, nu ma astepta nimic altceva in cutia postala in afara de scrisori de respingere. Si era devastator pentru mine de fiecare data si de fiecare data ma intrebam daca ar trebui sa renunt odata si sa scap de aceasta suferinta. Dar apoi ma hotaram sa merg mai departe, de fiecare data in acelasi fel, spunandu-mi: „Nu renunt, ci ma intorc acasa”. Si trebuie sa intelegeti ca pentru mine, ‘a ma intoarce acasa’ nu insemna a ma intoarce la ferma familiei mele. Pentru mine, a ma intoarce acasa insemna sa ma intorc la activitatea de a scrie, pentru ca scrisul era casa mea, pentru ca iubeam scrisul mai mult decat uram esecul scrierilor mele, ceea ce este acelasi lucru cu a spune ca iubeam scrisul mai mult decat imi iubeam ego-ul, ceea ce in final inseamna ca iubeam a scrie mai mult decat ma iubeam pe mine insami. Si astfel am reusit sa trec peste esecuri.
Dar lucrul ciudat este ca 20 de ani mai tarziu, de-a lungul perioadei nebunesti cu „Mananca, roaga-te, iubeste”, m-am trezit identificandu-ma din nou cu acea tanara chelnerita ale carei scrieri nu erau publicate, gandindu-ma la ea in mod constant si fiind din nou una cu ea, ceea ce nu avea oricum niciun sens rational, pentru ca vietile noastre nu puteau sa fie mai diferite de atat. Ea esua tot timpul. Eu aveam succes dincolo de cele mai nebunesti asteptari ale mele. Nu aveam nimic in comun. Atunci cum de simteam ca eram ea din nou ?
Si s-a intamplat numai cand am inceput sa deslusesc si am inteles in sfarsit strania si neasteptata conexiune psihologica ce exista in vietile noastre intre modul in care experimentam marile esecuri si cel in care experimentam marile succesuri.
Deci ganditi-va la asta in urmatorul mod: De obicei, traiti in mijlocul acestui lant de experiente omenesti unde totul este normal si linistit si obisnuit, dar esecul va catapulteaza deodata abrupt departe de toate acestea, in marele intuneric al dezamagirii. Succesul te catapulteaza la fel de abrupt, dar la fel de departe de viata obisnuita, intr-o zona orbitoare de faima si recunoastere si lauda. Si una dintre aceste extreme este vazuta obiectiv de catre lume ca fiind rea, iar cealalta extrema este vazuta obiectiv de catre lume ca fiind buna – dar subconstientul vostru este complet incapabil sa discearna diferenta intre bine si rau. Singurul lucru pe care il poate discerne este valoarea absoluta a acestui salt emotional, distanta exacta cu care te-ai indepartat de tine insuti. Si este acelasi pericol in ambele cazuri pentru tine, sa te pierzi in zonele nestiute ale sufletului.
Dar in ambele cazuri exista acelasi remediu pentru vindecarea de sine, si acesta este ca tu trebuie sa te intorci acasa cat de rapid si de lin poti, si daca te intrebi ce inseamna ‘acasa’ pentru tine, iata o indicatie: ‘acasa’ este pentru tine ceva in aceasta lume pe care il iubesti mai mult decat pe tine insuti. Poate fi creativitatea, poate fi familia, a inventa ceva, aventura, credinta, slujirea, poate fi sa cresti catei Corgi, nu stiu, dar ‘acasa’ este acel loc caruia ii dedici energiile cu atata devotament incat rezultatele finale ale acestui lucru nici nu mai conteaza.
Pentru mine, ‘acasa’ a insemnat intotdeauna scrisul. Deci dupa succesul straniu ce m-a derutat atat de mult in urma publicarii cartii „Mananca, roaga-te, iubeste”, am realizat ca tot ceea ce am de facut mereu este exact acelasi lucru pe care il faceam pe cand eram la fel de dezorientata si de derutata ca urmare a esecurilor. Tot ce a trebuit sa fac a fost sa ma intorc iar la scris si asa s-a intamplat ca, in 2010, am putut sa public din nou temuta continuare a cartii „Mananca, roaga-te, iubeste”. Si stiti ce s-a intamplat cu acea carte ? A fost un mare succes, si asta a fost bine. De fapt, chiar m-am simtit intarita, pentru ca am stiut ca am destramat vraja si ca mi-am gasit drumul spre casa in a scrie din pura iubire pentru scris. Si am stat ‘acasa’ si am scris inca o carte care a fost foarte bine primita, ceea ce este foarte frumos, dar nu acesta este ideea principala. Ideea de baza este ca scriu o noua carte acum, si dupa aceea o sa scriu inca una si tot asa, si unele or sa fie esecuri, altele reusite si tot asa, dar eu voi fi intotdeauna in siguranta in locul in care traiesc cu adevarat.
Iata, eu nu stiu in ce loc locuiesti tu cu adevarat, dar stiu ca este ceva in lume asta pe care tu il iubesti mai mult decat pe tine insuti. Ceva valoros, desigur, deci dependentele si infatuarea nu se iau in considerare, pentru ca toti stim ca acestea nu sunt locuri sigure pentru a trai. Corect ? Singura provocare este ca tu trebuie sa iti identifici cel mai pretios si bun lucru pe care il iubesti cel mai mult, si apoi sa iti construiesti casa ta chiar acolo si sa nu te ratacesti de el.
Si daca intr-o zi vei fi smuls de casa ta de vreun mare esec sau de vreun mare succes, tot ce ai de facut este sa te straduiesti sa ajungi acasa din nou prin singurul fel in care acest lucru a fost facut, prin a pune picioarele pe pamant si a face cu daruire si devotament si respect si reverenta orice te cheama prin iubire in continuare, in acel loc care este ‘acasa’ pentru tine.
Doar faci aceasta si continui sa o faci din nou si din nou, si iti promit, din multa experienta pe care o am in acest domeniu, te pot asigura ca daca faci asta, totul va fi bine pana la urma. Multumesc. (Aplauze) (traducere de Delia Soare)
